BIBLIOTECA HAIKU
Marius CHELARU
Zi de chenzină/ Pay day , antologie română, antologie de senryū, 64 de autori români, selectia autorilor români si nota introductivă: Valentin Nicolitov, editie bilingvă română-engleză, Editura Societătii Scriitorilor Români, Bucuresti, 2012, 186 p.
După ce lirica de sorginte niponă, mai ales haiku, reiterăm, s-a răspândit în lume, în siaj au devenit, treptat, cunoscute si alte genuri. Despre tanka se stia în Occident, dar haiku a devenit mai popular. În timp, începând cu o zonă sau alta, în afara Japoniei au început să se scrie si alte tipuri de poezie cu formă fixă de sorginte niponă. Au început discutiile despre cât de „potrivite” erau sau nu în afara Japoniei sau dacă mai avem de-a face cu haiku dincolo de Arhipelag. Sunt diverse opinii; cităm doar pe Denis M. Garrison, care scria că, dacă o formă de artă este adoptată de altă cultură decât cea din care provine devine „proprietatea noii culturi”, suportă prefaceri conform noului context cultural. Crede că discutiile despre păstrarea unor traditii sunt futile, ca si ideea conform căreia culturile originare trebuie să aibă un „control”. Adăuga „t o the degree that each poet (or group or school) follows their own values and poetics, there is not any one group which is correct and others which are incorrect.” Artistii sunt liberi, nu pot fi constrânsi. „On the other hand, to the degree that some poets set themselves up as arbiters of all haiku, including haiku in English and other western languages, then artistic politics enters the arena and right and wrong become an issue.” Garrison crede că poetii occidentali nu trebuie „împovărati”/ „obligati” de traditiile Orientului, ci să creeze ca parte a culturii lor proprii. Dar trebuie să respecte/ cunoască acele traditii, pentru că ignoranta nu e o virtute.
Susumu Takiguchi scria, în 2005, relativ la un „experiment”(legat de WHC senryu) care însemna „ to drop all definitions and conventions of senryu which have been in use outside Japan, and to start again from scratch with only Japanese senryu as a guidance – but not as the be-all-and-end-all”, adăugând că „the aim is not to learn Japanese senryu or to write senryu like them. The aim is to create a new form of works with the help of Japanese senryu and hope that will be a new and true form senryu”.
Prin secolul al XVII-lea, Karai Hachiemon (1718-1790) (cunoscut si ca Senryū Karai), functionar guvernamental din zona Asakusa, pe lângă Edo (azi Tokyo), a publicat un tip de poem în stil haikai, semnând cu pseudonimul „Senryu” (s-ar traduce „salcie de râu”) . Si… stilul său „a prins”. A fost numit senryu. Discutiile despre ce este senryu, deosebirea de haiku sunt diverse. (ca idee, în japoneză e un cuvânt, „zappai” - prin care sunt voci care definesc toate poemele de 17 „silabe”, care nu au caracteristicile formale/ tehnice ale haiku – popular în Arhipelagul Nipon în perioada Edo; Lee Gurga afirmă că, azi, multe poeme pe care autorii le numesc haiku sunt „zappai”) Asadar, se discută unde/ cum e linia de demarcatie, mai sunt si controversele/ uneori dogmatismul/ „exagerările experimentale” din haiku… Dar senryu se scrie destul de mult, si nu de putine ori citim poeme de calitate.
Dacă am discuta despre „definitia” acestui poem, se acceptă că e în general comic/ satiric, 5-7-5 („more”)/ silabe, adesea cu teme din cotidian. Altii spun că diferenta haiku – senryu tine de faptul că primul se referă la natură, al doilea la ce este uman/ natura umană. Putem folosi si această diferentiere, cu mici rezerve, în rare cazuri când „sunt combinatii care duc poemul în zona cenusie si determină confuzii” ( M. Dylan). Definitia dată de „Haiku Society of America”: „ Senryu: a poem, structurally similar to haiku, that highlights the foibles of human nature, usually in a humorous or satiric way”.
S-a spus că a fost conceput ca parte (prima) din kyoka (cântecnebun), a cărui final „apartinea” unui poet specialist în haiku, fiind numit maeku-zuke (adaos la prima strofă). Erau si antologii, în perioada Edo; adunau multe maeku sau senryu, compuse de un amator în senryu, ca să fie adăugată partea finală, 7-7 silabe, de un maestru. Am mai putea vorbi despre „maeku-zuke”, „ ko-senryu” , despre termeni care tin de „teoria” senryu: kusuguri (se referă la capacitatea de a gâdila/ atinge fin umorul), karumi, okashimi/ umor, ugachi s.a. În mare, asta e imaginea generală; printre cei citati pentru exemple/ comentarii: R.H. Blyth, cu cărtile Senryu: Japanese Satirical Verses , Hokuseido, 1949, Japanese Life and Character in Senryu, Hokuseido Press, 1960 si Edo Satirical Verse Anthologies , tradusă de Blyth, Hokuseido Press, 1961.
În timp, si aici au apărut, spuneam, discutii, inclusiv despre „aria” tematică a acestui poem, parte pornind chiar de la exemplele lui Blyth. Î n Simply Haiku : A Quarterly Journal of Japanese Short Form Poetry, Autumn 2006, vol. 4 no 3, Alan Pizzarelli, editează articolul „ The Serious Side of Senryu”. Pleacă de la ideea că „ a common misconception about senryu, is that it is exclusively a satirical and or humorous poetic genre ”, chiar de la exemple din cărtile lui Blyth care „ express the more serious hu man moods and emotions”, „deeper sense of sadness”, cruzimea gelozia etc.
Încheiem cu acest articol citându-l pe Matthew Louviere:„The grand genre of senryu arises, when as a poetic form it expresses the full range of human emotions from comic to tragic That is the real face and voice of senryu that continues to echo through the centuries”. Este doar un singur exemplu din literatura de gen si de manieră în care se discută în zilele noastre despre senryu.
Recent, în România a apărut o antologie de senryu, Zi de chenzină/ Pay day. Realizată de Valentin Nicolitov, antologia cuprinde, în selectia sa, 64 de autori români. După o introducere, în care antologatorul face un scurt excurs asupra a ce înseamnă senryu, când si cum a început să fie scris în România (după 1990), si un scurt cuvânt semnat de Michael Dylan, intitulat „Asemănările si deosebirile dintre haiku si senryu”, începe selectia de poeme propriu-zisă, intitulată „Poeti români – 21 de ani de senryu”.
Am lecturat cartea pornind de la trei elemente esentiale: V. Nicolitov este actualmente presedintele S.R.H. Bucuresti, calitate în care e la curent cu ce se scrie în materie în România, a alcătuit mai multe antologii de lirică de sorginte niponă cu autori de la noi, si, desi e posibil să nu fi fost inclusi unii autori, putem lua această antologie ca un bun exemplu despre peisajul celor care au scris/ scriu si poeme senryu, la noi. Cum era de asteptat, dat fiind cum arată acest „peisaj” la noi, mai toti sunt si autori de alte genuri de lirică niponă, majoritatea haiku/ tanka. Nu putem reda toate cele 64 de nume ale autorilor antologati. Exemplific doar cu câteva poeme (desi multe altele ar trebui să le fie alături), semnate de autori ale căror nume sunt legate de reviste, cărti, publicatii care au constituit trepte pentru cei care, ulterior, s-au apropiat de acest gen: Florin Vasiliu: „La usa grajdului/ două vaci privind candid/ Mercedesul”; Ion Acsan: „Câmpul mi-a cusut/ un nasture la haină - / ciulinul hoinar”; Serban Codrin: „De ziua cărtii –/ trei lacăte pe usa/ bibliotecii”; Vasile Moldovan: „Se schimbă vremea:/ sotia tot mai rece,/ soacra în călduri”. Încheiem cu un poem al antologatorului: „Ca poet sunt terminat/ astăzi nevasta/ mi-a păruit muza”.
Cu regretul că e imposibil să dăm toate exemplele pe care le-am dori alături, si acestea pot arata unele diferente, asemănări fată de haiku, dar si maniera în care autorii percep senryu. Cum vedem, kireji este optional. Pe de altă parte, desi sunt autori care folosesc expresii asimilabile unui kigo, majoritatea comentatorilor specializati spun că senryu nu are kigo. Dar, revenind la exemplele noastre, putem vedea umorul, uneori „stropit” cu acid, ironia, aluzia, dublul înteles/ jocul de cuvinte s.a.
„Mare parte din poeme au fost traduse în versiunea engleză prin grija autorilor”, notează V. Nicolitov, dar au tradus si prof. Călin Pop, Karin Ciurea, Corina Ion, Alexandra Flora Munteanu, Vasile Moldovan si Dumitru Rosu”.
Concluzionând, o antologie bine venită care îsi are locul în biblioteca liricii de sorginte niponă din România.
*
La ville , haïku, Anthologie bilingue de poètes bulgares, français et francophones, editie în bulgară si franceză, selectie, redactare si cuvânt înainte: Alexandra Ivoylova, prefată: Roland Halbert, traduction principale: Sidonia Pojarlieva, traduction: Alexandra Ivoylova, Aksinia Mihailova, Georges Guéorguiev, révision des traductions: Isabelle Lebastard, Roland Halbert, Farrago LTD, sub egida Uniunii Bulgare de Haiku, Sofia, 2012, 134 p.
În anul 2012, la Congresul International organizat de colegii din Bulgaria la Sofia si Blagoevgrad, am prezentat un text, semnat împreună cu Vasile Moldovan, în care, semnalam că începuturile colaborării între noi si vecinii de la sud de Dunăre, pe linie de lirică de sorginte niponă, datează din anul 2000. De atunci, această colaborare a continuat an de an, si s-a manifestat mai ales prin publicarea de materiale ale noastre în publicatiile lor de pe net, mai ales, dar si unele pe hârtie, si în antologii alcătuite de haijini bulgari.
Cum peisajul revuistic de la noi este considerabil mai bogat (prin revistele „specializate” – dintre cele în activitate încă amintim „Haiku”, revista Societătii Române de Haiku, Bucuresti, „Albatros”, Revista Societătii de Haiku Constanta, si care publică în paginile lor si lirică de sorginte niponă, traduceri, eseu etc. – dacă ar fi să le amintesc numai pe cele de la Iasi: „Poezia”, „Kadō”, cu sectiuni de diverse facturi în domeniu, „Cronica” „Carmina balcanica”, care acum apare la Bucuresti, sau „Doïna” – Paris s.a.), am publicat la rândul nostru autorii bulgari în paginile acestor reviste sau în antologii.
De data aceasta semnalăm o carte apărută în Bulgaria, la Sofia, cu titlul „La ville”, Anthologie bilingue de poètes bulgares, français et francophones, editie în bulgară si franceză, la care a colaborat un colectiv international coordonat de Alexandra Ivoylova si un interesant cuvânt de început („Profondeur de la ville”), semnat de Roland Halbert.
În antologia cu peste 100 de poeti de pe mai multe continente se regăsesc si creatii semnate de cinci autori români: Adina Enăchescu, Valentin Nicolitov, Ion Untaru, Teodora Motet, M. Chelaru.
Câteva poeme: „tren de noapte/ orase în depărtare – / constelatii fără nume” – Alexandra Ivoylova, Bulgaria (din prefată); „în oras/ nici o floare pentru primăvară…/ numai fetele” – André Cayrel, Franta; „orasul –/ gardian/ si prizonier” Emilia Gheorghieva. Bulgaria.
*
Laura Văceanu , Vaietele lutului/ The clay moans, haiku, cuvânt înainte: Serban Codrin, versiunea engleză: Alexandra Flora Munteanu, English advisor: Pearl Elisabeth Dell May, Haiga: Loreta Lorintz Bălută, Editura InterArtes Press, Ovidiu, 2012, 62 p.
„Consider că a venit vremea să public si câteva creatii personale”, scrie Laura Văceanu în cuvântul de încheiere, notând că a adunat în paginile acestei cărti „texte nepublicate si publicate în diferite antologii, reviste de haiku, alături de secventele haiku si tanka. Adăugăm si noi, la cele spuse de Serban Codrin, unul dintre numele importante când vorbim de lirica de sorginte niponă de la noi, că Laura Văceanu – colaboratoare de ani buni a revistelor iesene de gen – are sub oblăduire de ani buni Societatea de Haiku din Constanta, luând din timpul pe care l-ar fi putut folosi pentru propriile creatii. Sunt poeme care relevă si experienta autoarei, dar si dorinta de a „combina” clasicul si trendurile noi, cu unele tendinte spre utilizarea simbolului si o oarecare „neîngrădire” formală. Câteva exemple: „Vaietele lutului/ în mâinile olarului/ luând viată”; „Umbrind pământul/ c-o singură creangă/ bătrânul copac”; „Ger cumplit – toate ferestrele-au înflorit/ noaptea trecut”.
Si, nu în ultimul rând, salutăm editarea acestei cărti, prima din, sperăm, un lung sir de aparitii la o proaspăt apărută editură constănteană care se preocupă si de acest tip de creatii.
*
Nicoleta Gaspar Gaiginschi , Ecouri Zen, cuvânt înainte (Subtilitatea personajelor interioare) de Valentin Ciucă, Editura PIM, Iasi, 2009, 78 p.
Un delicat album cu „ecouri zen”, cu picturi în spirit japonez, care duc cu gândul la un drum către haiga (formă aparte de artă de sorginte japoneză, în care textul/ poemul/ caligrafia si imaginea/ pictura/ trăsătura de penel se îmbină cu efecte deosebite) realizate în tus, acuarele si guasă pe hârtie de orez, a publicat Nicoleta Gaspar Gaiginschi. Pornind de la titlu („Ecouri Zen”), călătorind printre paginile cu gânduri asternute astfel pe hârtie, îmi spun că, poate, artista a dorit să aducă pe hârtie din zen fuga-no-michi, calea elegantei. Spun asta pentru că, prin întretăierea dintre petele de culoare cu liniile sobre în tus, a adus laolaltă o sumă de „locuri” care din realitate si-au găsit oglindirea din sufletul ei, fie că e vorba de un bonsai din Montreaux, un colt din Corint ori din Tibet, ori de secvente cum sunt cele intitulate „Marea liniste” sau „Florile iubirii”.
Un gest artistic, pe care, de altfel, îl apreciază si Valentin Ciucă.
*
Albatros , revista Societătii Române de Haiku din Constanta, vol. IX, nr. 17/ 18, toamna-iarnă (2011), si 19/ 20 primăvară-vară (2012), anul XIX serie nouă.
Nu încheiem fără a semnala si saluta aparitia revistei Albatros, care are, dată fiind si cuprinderea în timp, ca de obicei, un sumar bogat (în română si engleză): diverse informatii legate de activitatea Societătii (simpozioane, concursuri, sesiuni de comunicări – Colocviul National de Haiku, editia a XVIII-a, Simpozion – Fascinatie de toamnă, Colocviul National de Haiku-Haiga, editia a XIX-a s.a.), inedit – Octavian Goga, traducător de poezie japoneză, haiku în educatie – domeniu în care Societatea de Haiku din Constanta s-a implicat de ceva vreme, pagini din istoria haiku-ului românesc, creatii originale – haiku, senryu, haiga, tanka, renku, foto-haiku, foto-haiga, haibun, recenzii, eseuri, o revistă a presei s.a.
Semnatari sunt foarte multi, amintim doar că sunt din România, dar si din Europa si de pe alte continente. Notăm, în final, buna colaborare a celor din Constanta cu Societatea Română de Haiku, Bucuresti.
The Need for Experimentation , în „Haiku in English, World Haiku Review, vol.1, no. 2, August 2001; reluat în Eight Shades of Blue, Haiku by D.M. Garrison, Modern English Tanka Press, Baltimore, 2007. Mai sunt în volum abordări teoretice despre „haiku noir” ( Haiku Noir ), Prosody for the Crystalline, Prosody of the Crystalline in English Verse .
“Western poets […] need to study the original traditions and understand them as well as they may, and must respect those older traditions even in the breach, because to do otherwise in to rebel out of ignorance, which is inherently wrong.”
În Toward an Aesthetic for English-Language Haiku , cap. Haikai as a Pyramid: Zappai, Senryu, and Haiku : „ If we look at all of what is presented today as "haiku," a large number of so-called haiku are, like zappai, imaginative or imaginary, wit-based poems that are written or shared for the entertainment of the reader and writer”.
