POEZIE SI REVERIE
HOMER SI PSYCHE NEMURITOAREA
Marius CHELARU
Reverie. Un cuvînt peste care răsuflă misterul împrăstiindu-i peste fiecare literă puterea lui de a seduce, de a chema. De a ne duce într-o lume altfel, întotdeauna greu de explicat.
Ce este Dincolo? Întrebare pururea actuală. Este drumul nostru guvernat, dirijat de implacabilul moirei, partea care ni se cuvine, al karmei care ne obligă să consumăm depozitul de fapte, karmashaya? Se duc sufletele să astepte re-chemarea în rezervorul de suflete care e, după o uitată κλεoς – traditie, Hadesul (A-ides în perioda homerică), numit altădată Poarta Soarelui? Există un număr de suflete care se rotesc la nesfîrsit în ciclul samsārei pînă la ultima clipire din ochi a Selenei către fata Pămîntului locuit?
Suflet.
Una dintre cele mai frumoase pagini ale poeziei, pe nume Homer, este colorată cu legendele despre suflet. Legenda preafrumoasei Psyche (Ψυχή), care a atras pasiunea lui Eros – 'Eρως dar si ura si gelozia Afroditei, a străbătut secolele încoltind în visurile si nostalgiile oamenilor. Spune-se că Psyche a fost urmărită de la nastere, si chiar dinainte, de Afrodita care, folosindu-se de un oracol, a determinat pe părintii fetei s-o părăsească pe un munte sălbatec. Spaimele zeitei au fost alungate de sosirea unui monstru îngrozitor care avea să o ia pe rivala sa întru frumusete, dar muritoare. Psyche a fost luată de un vînt puternic care a dus-o într-un îndepărtat palat. Noaptea, iubirea o purta pe tărîmuri de vis alături de un tînăr necunoscut care, cu singura conditie de a nu încerca să îi vadă chipul, a luat-o de sotie. Dar viata ne-a învătat, prudenta mă îndeamnă să spun pe unii dintre noi, că si bogătia si dragostea sînt biruite adesea de curiozitatea femeii. Asa s-a întîmplat si cu Psyche. A aprins într-o noapte un opait la lumina căruia, în locul îngrozitorului monstru, l-a zărit pe Eros. Acesta a dispărut pe cărările zeesti ale văzduhului iar frumoasa sa sotie a plecat în căutarea lui. Moira a făcut să poposească în palatul Afroditei, care a supus-o la încercări fără seamăn de grele. Eros, cu inima atinsă de dragoste, nu a mai răbdat si a luat-o cu el în lăcasul zeilor unde, pledînd pe lîngă Zeus, nu mai stim dacă cu voia Herei sau nu, a obtinut pentru dînsa nemurirea. Psyche a rămas pe vesnicie alături de sotul ei. Există legende după care era interzis, aducător de pericole pentru un mire să-l vadă pe celălalt. De aceea Eros ar fi venit la Psyche numai noaptea.
Si Eros este un personaj enigmatic, apărut (scrie Hesiod) după Chaos si Gaia. Adesea, desi numele său este de genul masculin, artistii/ poetii l-au descris ca androgin. Există si în cosmogoniile orfice referiri de acest gen. Plinius (Hist. Nat. VII) situa poporul androgynilor în Scitia iar, după Caliphanes, mai sus de nasamoni si de vecinii acestora, machylii. Ei au ambele sexe si se folosesc de ele pe rând. […] se mai nasc si fiinte care au ambele sexe … noi le zicem hermafroditi, altădată fiind numiti androgini.
Cum să-l clasăm pe Eros în acest context, stiind că anticii considerau orice conformatie anormală, implicit cea a organelor genitale, ceva malefic? Când se năstea vreun copil ce prezenta semne reale sau aparente de hermafroditism, întreaga comunitate se considera amenintată de mînia zeilor.
Încă sînt discutii despre locul de unde au importat grecii asemenea credinte, acceptate fie si partial, si în virtutea unor mai vechi conceptii despre viată si moarte care mai dăinuiau/ mai dăinuie încă, cu sensurile atinse de aripa vremii, în popor. Pe fundalul acestor credinte străvechi, poate, s-a infuzat picătura de sînge străin care este, pentru E. Rohde (Die Religion der Griechen), Psyche. Dincolo de voalurile misterului, de parfumul fără seamăn pe care ni-l poate dărui vinul vechi al legendei, sufletul a urmat o potecă sinuoasă în constiinta popoarelor. La greci a fost la fel. Cine nu stie legenda preafrumosului si nefericitului Narcis? Asa cum unele popoare cred că sufletul unui om se află în umbra sa, altele (sau tot aceleasi) cred că sufletul stă în chipul reflectat în apă sau într-o oglindă. (J.G. Frazer) Frazer scria că vechilor greci si indienilor le era teamă că dacă cineva se visează numai că se oglindeste în apă era semn fără dubiu că urmează să moară. Le era teamă că spiritele apei, odată ce făceau greseala de a se uita în apă, le furau sufletul alungîndu-i astfel în bratele mortii. De aceea Narcis, după o lîncezeală sfîsietoare, a murit. Imaginea sufletului la popoarele primitive este extrem de diversă. Frazer descrie unele, de la sufletul manechin la cele patru suflete – unul aidoma omului, celelalte fiind umbrele lui. Populatiile primitive imaginau fel de fel de metode pentru păstrarea/ re-aducerea lui în trup. Frazer porneste de la întrebarea: ce întelege omul primitiv prin moarte si, implicit, prin viată? Încă eram copil cînd, murind în familie cineva, o bătrînă din sat a acoperit oglinda cu o fată de masă, după o veche si uitată de multi traditie. Traditii care, golite de întelesurile străvechi partial/ total, au ajuns pînă la noi, unele doar simple gesturi făcute pentru că asa se face.
În ceea ce o priveste pe micuta Psyche, de la poemele homerice, cînd sufletul zboară, părăseste corpul pentru a duce o viată a lui, fantomatică, pînă la psyche care se dezintegrează la moarte ori, poate, îsi urmează drumul din corp în corp dincolo de perdelele din urmă de la camera secretă a Timpului, drumul frumoasei foste muritoare este, în sine, o altă legendă.
Cînd anume se leagă numele micutei zeite Psyche de suflet? Cînd si cum s-a ajuns ca cei care posedă un trup să devină cei întrupati? Incapabil de a concepe viata în chip abstract [...] primitivul si-o reprezintă ca un lucru material si concret, corporal, pe care îl poti vedea si mînui, îl poti păstra într-o cutie sau un ulcior si care e mereu în pericol să fie sfîsiat sau rupt în bucăti. Folclorul românesc (si al altor popoare) abundă de povesti în care sufletul sau vietile căpcăunului, zmeului, sînt păstrate într-un loc aparte, ferit de pericole. Si lumea greacă si cea egipteană cunosc legende de acest fel.
Pentru A.M. Frenkian psyche era, initial, la Homer, un alter ego al fiintei umane, străin complet de un sens psihologic sau fiziologic. După L. Franga psyche e un concept complex, pasibil a fi raportat la două notiuni antinomice si simultan independente: răsuflarea fizică, percepută material, fiind în acest sens semnul manifest al viului iar, după moarte, chintesenta spirituală a omului si o dublare a sa necorporală. Asta însemna păstrarea neschimbată a formei din viată.
Identificarea lui Psyche cu sufletul este opera Ioniei pre-homerice, la Homer sufletul nejucînd decît rolul de a părăsi corpul. În relatie cu esse, Psyche pare a fi numai un superesse (Dodds). Pentru Anacreon partea peste care stăpîneste iubita este psyche, la Simonide psyche va primi o petrecere. Psyche este, în cazul acesta, eul viu, chiar eul apetitiv, preluînd functiile thymos-ului nu pe al nous-ului homeric.
Exista în credinta grecilor cadavrul dematerializat, κ±ρ, care are puterea să iasă din lumea de dincolo, din mormînt. Dar, insidios, prinde teren ideea dublurii corporale, psyche, care nu poate pătrunde în Hades dacă nu a trecut odată cu trupul prin actul ceremonial al arderii pe rug. La Homer grija pentru sufletele celor morti nu se prelungeste dincolo de mormînt, dată fiind ideea, adînc înrădăcinată, că sufletul va pluti între lumile viilor si mortilor pînă ce trupul va fi mistuit de flăcări iar, după incinerare, este primit în lumea inaccesibilă a nevăzutului, din care nu există întoarcere.
Fenomenul transmigratiei sufletelor, într-o formă sau alta, este întîlnit în Grecia, la traci (au scris grecii) si la egipteni. Herodot scrie (II, 123) că această idee a pătruns în Hellada din Egiptul faraonic. (Pentru A.M. Frenkian este o afirmatie este fără valoare pentru că egiptenii nu cunosteau metempsihoza , mortul putea intra în diverse forme animale... putea anima statuile care erau depuse în acest scop în mormîntul sau mumia sa, aceasta temporar, după voia mortului căruia i se făcea înmormîntarea rituală si care era înarmat cu toate formulele magice în acest scop. Practicile religoase egiptene privite superficial, sub aspectul lor de suprafată, era posibil să fie interpretate de primii greci care au venit în contact cu egiptenii ca legate de credinta în metempsihoză. Lipseste orice idee de unitate organică între sufletul mortului si noul său corp, ca si ideea de răsplată, care este în strînsă legătură cu cea a transmigrării, peste tot unde îsi face aparitia această credintă.) La greci supravietuirea după moarte era uneori privită – exemplu: memoria din vietile anterioare a lui Pitagora – si ca una a personalitătii concrete, dar si a unui ceva, a unui principiu, a sufletului. Frazer (The Belief in Imortality, I, 33) scria: Întrebarea dacă personalitatea concretă supravietuieste după moarte a primit răspuns afirmativ la aproape toate popoarele. În această privintă aproape nu există sau chiar nu există nici un popor sceptic sau agnostic. Grecul arhaic trata cadavrul si spectrul ca fiind consubstantiale. Separarea, diferentierea trup – spectru revine, în opinia lui Dodds, poetilor homerici, reformatori religiosi de o seriozitate comparabilă cu cea a profetilor Israelului. Nu a fost vorba de instituirea ideii de supravietuire, aceasta fiind deja în traditie atît pentru spectru, cît si pentru trup, în egală măsură si limpede la Homer, pentru care umbrele din Hades sînt spectre. Unele comentarii la Odiseea arată că episodul călătoriei lui Ulise în lumea de sub pămînt, trimis de Circe să afle de la Tiresias cum va ajunge acasă, nu era în varianta initială. Cînd Ulise face groapa pentru jertfă, în Ereb, unde rîurile Cocit si Pyriflegeton, desprinse din Styx, se varsă în Aheron, sufletele se îngrămădesc pentru a se revigora. E. Rohde (Psyche, Ed. Meridiane, 1985, p. 58) consideră că băutul sîngelui – haimakuría are rolul de a reda constiinta, iar lui Tiresias, care o are intactă, îi va reda darul profetiei.
Moarte se scria în greaca veche μόρoς (s-au încercat legături cu moira), greaca modernă = μιρα. În Versurile de Aur, atribuite lui Pitagora, scrie: Ci cunoaste cum e sortită moartea tuturor. Moartea, ca si suferinta, va fi dăruită tuturor de moire, trimise de zei prin daimonioni. La Homer vom citi că sînt fapte care pot fi atribuite moirei, deci vointei zeilor, sau guvernate de ate, nechibzuite. Nu vom găsi exprimată ideea de a lua o hotărîre. S-a spus că omul homeric nu posedă conceptul de vointă (care s-a dezvoltat surprinzător de tîrziu în Grecia) si de aceea nu se află conceptul de liber arbitru. Relatia Erinii- ate- moira este chiar mai veche decît relatia zeu- moira. Exista în dialectul arcado-cipriot, poate cea mai veche formă de cunoscută de vorbire elenă, termenul aisa, ’ισ’ = soartă, în relatie cu Eriniile, nu cu zeii, initial. (E.R. Dodds)
Sofocle (Antigona, 1075) scria că cel care a ocolit moira va fi amenintat cu Eriniile Hadesului si ale zeilor. Dodds considera că Eriniile ar putea fi un agent... care asigură îndeplinirea moirei. Că moira n-a fost initial de neocolit, ci neutră moral sau, mai degrabă, a continut implicit pe ar trebui si pe trebuie între care gîndirea timpurie nu putea distinge foarte clar. De aceea, se poate, găsim la Homer Eriniile care (Heraklit- fr. 94, în Diels Kranz) ar pedepsi pînă si soarele dacă nu si-ar îndeplini obligatiile impuse, impunînd revendicările inerente care fac parte din moira. Moira a ajuns nume propriu din substantivul comun derivat de la un verb cu sensul a împărti. La Homer, cu o singură exceptie (Iliada, 24, 29) apare la singular.
Iliada (VII, 397 si urm.): mortii se cade să-i împăcăm mai devreme dînd focului moartele trupuri. Dihotomia trup – suflet (sōma – psyché) va comporta discutii abia în secolele V-IV î.e.n. cînd, la Platon, se ajunge la un antagonism bazat si pe o relatie de subordonare. În episodul mortii lui Patrocles întîlnim sacrificii, sînge vărsat, libatiuni cu vin, ardere de animale etc, pentru a aduce în final împăcarea sufletului care, deci, ar fi fost încă accesibil rugăciunilor omenesti. E. Rohde e de părere că acest episod s-ar datora unei anumite incertitudini a lui Homer fată de credintele vechi si sălbatice pe care se întemeiează, iar incinerarea nu e altceva decît o ultimă mărturie a credintelor vechilor greci după care sufletul mai stă o vreme îndelungată în lumea celor care vietuiesc, exercitînd chiar o influentă asupra oamenilor vii. Legătura suflet-corp material poate să fie caracteristica vietii, dar asta nu înseamnă că, implicit, este si principiul vital , după moarte rămînînd acea imagine, aidoma unei umbre proiectate în apă, eidolon.
Dihotomia psyche-sōma va deveni cu timpul una dintre problemele importante în secolele V –IV î.e.n.
Încă la Homer (la care s-a spus că omul nu are o imagine clară, unificată despre ceea ce cultura modernă numeste suflet sau personalitate) întîlnim notiunile, discutate si complexe, thymόs, noýs si phrénes, folosite chiar si în relatii de suprapunere cu psyche. Psyche părăsea trupul o dată cu moartea, în pragul lesinului, al mortii sau al socurilor puternice. De aici (E.R. Dodds) s-ar putea deduce că thymos a fost înainte un primitiv suflet respirator sau suflet al vietii, dar în opera lui Homer nu poate să fie nici sufletul, nici o parte a sa, cum va deveni la Platon. Care era, deci, cuvîntul prin care în epoca homerică se desemna personalitatea, sufletul unui om care trăia, care respira? Se stie conceptia potrivit căreia omul viu, însufletit, sălăsluieste ca un fel de oaspete străin, un al doilea eu, legat mai mult de inconstient, asa numita psyche. E. Rohde consideră că se poate vorbi chiar de o opozitie psyche – spirit si, judecînd după explicatiile nu prea limpezi, chiar contradictorii ale lui Homer, eu-ul ar fi trupul în care sălăsluieste sufletul dar si sufletul care sălăsluieste în trup. Un cult al sufletelor, necunoscut în timpul lui Homer sau necunoscut lui, se poate spune că ia nastere sau cel putin se manifestă mai clar numai odată cu perioada de dezvoltare a conceptiilor religioase dar nu ca o consecintă a destrămării credintei în zei si a cultului acestora, ci mai degrabă ca un fenomen ce derivă din adoratia zeilor ajunsă la apogeu (Rohde, E., Psyche, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985, p. 25) Asta nu înseamnă, implicit, că lumii prehomerice îi era cu desăvîrsire necunoscut cultul sufletelor mortilor, pentru că în poemele homerice se pot distinge vestigiile unui cult al sufletelor, care se poate să fi fost anterior, mult mai activ. Studiile etnografice relevă că acest cult al sufletelor nu este exclus să fie elementul primordial (sau cel putin unul din primele elemente) ale unui cult al puterilor nevăzute.
În legătură cu thymos, nous, noema si phren – unei fiinte volitive încorporată într-o manieră oarecare în om i se datorează, credeau oamenii străvechi, ceea ce tinea de vointă, sentimente si chiar inteligentă. Astfel s-ar putea explica că pe lîngă phrenes – diafragmă (sau inimă – ętor, kęr, unde se credea că ar fi sediul sufletului) întîlnim si alte cuvinte definind functii si activităti ale vointei. Amintim: nόos, noein, néma, bulé, ménos, mętis etc, ca si thymos-ul, cu o functie pur spirituală, nefiind legat de vreun organ oarecare sau, posibil, un initial suflet respirator ori chiar un suflet al vietii. Mai curînd l-am putea defini (Dodds) ca organ al simtirii care, pentru omul din poemele homerice, pare chiar să nu perceapă thymos-ul fiind parte componentă a EU-lui, apărînd de obicei ca o voce interioară, oarecum independentă.
În versurile lui, Pindar (Phitice, IV, 284) scrie cum Pyrhos, mort în tinuturile Colchidei, voia să revină acasă, dar sufletu-i, legat de trup, nu-l lăsa. Atunci îi apare în vis lui Pelias, rugîndu-l să vină în după sufletul lui si să-l ducă acasă.
Foustel de Coulanges considera că ideea după care sufletele ar intra într-un lăcas ceresc este de dată relativ recentă în Occident, înainte fiind privită ca un gen de recompensă pentru oameni de seamă ori binefăcători ai umanitătii. Nu numai greco-italicii dar nici arienii din perioada Vedelor nu credeau în locuinta din cer.
În Versurile de Aur si Discursul Sacru se întîlnesc în simbioză trupul si sufletul, care este si constiintă (van der Waerden comentează si diferitele grade de purificare/ ispăsire), si se manifestă ca daimon aspirînd la eliberarea prin moarte. Mai vechea traditie a sederii sufletului în Hades (unde sufletul ars de setea mîntuirii cere apă vie- M. Nasta) nu mai e regăsită în Carmen Aureum.
Ceasurile de reverie pot fi adesea, pentru poet, ceasuri de initiere, descriind un ins care, după ce păseste dincolo de lumea noastră, într-o alta, cu totul si cu totul tainică si de neînteles pentru noi prin intermediul misterului si a credintei, revine, myst fiind, cu o personalitate aproape complet schimbată. Mystul este un om aparte, personalitate pregătită să recepteze un mesaj pe care i-l va oferi drumul dincolo de poarta tainică a misteriilor: O să cunosti de asemeni (cât ti se îngăduie)/ Si natura cum e rînduită: întru totul/ Egală cu sine astfel încât să nu speri/ La cele de nesperat si să nu-ti scape din vedere/ Nimica.
Drumul pînă la ceea ce se întelege prin latinescul sifflitus, de la lumea operelor homerice, este o incursiune întortochiată si fascinantă. Modul în care un popor preia ceva de la un altul, pe ce anume din sufletul său se grefează acest influx este deosebit de sinuos si, cred, în covîrsitoarea majoritate a cazurilor imposibil de descifrat. Adesea interdependentele sînt datorate unor factori aleatorii mult mai mult decît am fi tentati să credem. Fiecare civilizatie a avut/ are stilul ei propriu, care a dat nastere/ a făcut să evolueze într-o anume directie un tip uman propriu dăltuind o treaptă către lumea în care trăim. Există o mai veche ipoteză că spatiul geografic este hotărîtor pentru actiunea asimilativă a unei forme de cultură (Frobenius, Leo, Paideuma, Ed. Meridiane, 1985, p. 186), care a dat nastere la interesante categorisiri ale popoarelor. Iar legendele, miturile, ce sînt altceva decît esenta, parfumul unor lumi care au fost pentru ca noi să fim asa cum sîntem?
Psyche, cu întreg caruselul (noos, thymos, phrenes etc), este o pagină din cartea lumilor care ne bucură cu nectarul cunoasterii în ceasurile de reverie… de initiere.
