Marius CHELARU

 

Dragoste si ură

Life is but a lamp
And love is but an illumination of the lamp.
I have come with the torch of humanity.
He, whose heart is touched and encounters its warmth,
Let him set its fire (Munir Mezyed)

            Multi scriitori de limbă arabă cred, nu fără temei, că secolele XX, apoi XXI au adus, si prin intermediul emigratiei (putem vorbi aici de ziarele/ editurile de limbă arabă din Paris, Londra, SUA s.a.), dar si al celor care au studiat în Occident, un suflu de schimbare în literatura de limbă arabă. Multi intelectuali arabi au luat drumul exilului – prin activitatea lor făcînd mai cunoscută si lumea arabă, ducînd cu ei traditii, o întreagă cultură/ spiritualitate –, în special către Franta si Anglia (două tări care aveau cu lumea arabă punti din trecut, din epoca colonială), dar si SUA, Germania. Proiecte precum cel al revistei Shi'r/ Poezia (fondată în 1957 de un grup din care făceau parte Adonis , Fuad Rifka , Yousuf El-Khal, Ounsi El-Hage, Shawqi Abu Shaqra, Khalil Hawi  s.a.), Mawaqif/ Atitudini sau cel al lui Naji Naaman , în Liban, Maison Naaman pour la Culture s.a. contribuie, fiecare în felul lui, la acest demers.
            Munir Mezyed, pseudonim – Endymion, poet si prozator iordanian, originar din Palestina, cu studii în Marea Britanie si SUA, a publicat poeme în diverse reviste din Orientul Mijlociu, două volume de poezie în limba arabă, apoi a optat pentru publicarea creatiilor sale în limba engleză pe internet. Scrie poezie, proză scurtă, roman, teatru. Recent a publicat la Editura Junimea din Iasi un roman în limba engleză, Love and Hate.
Un scriitor bătrîn, Andrew, pseudonim – Endymion, auto-exilat într-un sanatoriu în care trăieste mai mult în lumea viselor/ cosmarurilor, apăsat de păcatele sale, primeste vizita tînărului Matthew Logan, scriitor, jurnalist la Today's World. Pretextul: ziarul era interesat să scrie biografia bătrînului. Pas cu pas între cei doi se creează o legătură profundă, care culminează cu acceptarea lui Mathew, Endymion considerîndu-l ca si fiul său. Îi povesteste viata sa, desfăsurată sub imperiul visului, poeziei, dragostei, pe fundalul tensiunilor sociale din Orientul Mijlociu dar si a siajului lăsat în sufletele oamenilor marcati de acesta. Andrew este fiul unui arab, Maurad Al-Nasser, si al unei evreice, Linda (dintr-o familie care supravietuise lagărelor naziste), pe care, în vîltoarea tensiunilor iscate de escaladarea violentelor din Palestina în preajma anului 1948 si a creării statului Israel, idealisti, îl visau un „legămînt de dragoste si pace” sperînd chiar că legătura lor va atîrna în balanta conflictului interetnic. Dar lucrurile au mers cu totul diferit si, în ciuda dragostei care a dăinuit între cei doi pînă la sfîrsit, familia s-a destrămat, Maurad a rămas în Orient, Linda a plecat în SUA, unde s-a recăsătorit cu un profesor de istorie al copilului, detestat de acesta si pentru că preamărea valorile războiului. Această legătură îl va determina pe Andrew să plece de acasă, la studii (cu ajutorul lui Maurad si al unui prieten arab, cetătean american), să cunoască dragostea si păcatul, să aibă o serie de experiente, unele fericite, altele tragice, care îl fac, ajuns la bătrînete, să spună lui Mathew că viata este un joc de sah pe care îl joacă Dumnezeu si diavolul, oamenii sînt piesele, iar soarta: planul lui Dumnezeu sau al diavolului. El, ca scriitor, poate fi si Dumnezeu si diavol pentru personajele sale. Pentru Andrew (semăna cu tatăl lui, romantic, iubea poetii, visa ca poetii să ia locul politicienilor – va muri împuscat de un terorist), amintirile sînt mai limpezi de la 10 ani, cînd un vis în care apăreau un stol de vrăbii si o frumoasă femeie – care îi spune că dragostea e leacul tuturor relelor/ bolilor – îi va marca viata. Va trăi între două lumi: cea pe care o vedem toti, si o alta, a visului, dar si cu dorinta de a găsi adevărata dragoste (poate si pentru a „îndrepta” mitul grec al lui Endimyon) si de a deveni poet/ scriitor faimos. Păseste mai multe trepte ale împlinirii acestui vis, de la Patsy, care îi moare în brate, la Sophie – pe care păcatul lui o împinge spre un accident fatal, apoi Selene, femeia din vis, devenind faimos ca scriitor. Pretul pe care îl va plăti pentru dragostea sa din vis (Selene) este mare. Au fost ani lungi petrecuti sub apăsarea vinei de a fi păcătuit, murind (păsind către un nou început – credea în reîncarnare) în bratele iubirii sale, dar după ce l-a regăsit pe fiul său si al Selenei, despre a cărui existentă nu stia. În final, în afară de mesajul de tolerantă subliniat si de faptul că la înmormîntarea lui Andrew au oficiat un rabin, un preot crestin si un seic musulman, „visul continuă” – David, fiul lui Mathew, este, în viziunea autorului, reîncarnarea lui Endimyon.
Munir Mezyed nu este atît un „povestitor”, povestea în sine – căreia îi acordă atentia cuvenită, dezvoltînd intriga în etape pe care le studiază aproape matematic – părînd a fi mai curînd un pretext pentru expunerea unor idei, pentru re-interpretarea unor mituri (în cheie universală), reiterarea unor simboluri asezate pe diverse scale ale întelesurilor. Familiarizat cu varii aspecte din mitologia/ filosofia lumii, autorul îsi expune practic crezul – dragostea e leacul tuturor relelor, terorismul nu are justificare, pacea trebuie căutată mereu, ca si apărarea valorilor familiei/ legăturilor de sînge, prieteniei, toleranta religioasă/ rasială s.a. De pildă discutînd despre perioada dinaintea războiului din Golf/ conflictului dintre coalitia internatională si Irak Andrew – Endimyon spune că războiul era iminent din cauza politicienilor, a modului în care este înteleasă politica de interese, care dăunează de fapt oamenilor. În fapt, pentru fiecare dintre noi ce se întîmplă în Orientul Mijlociu, atît cît cunoastem prin intermediul mass media, este tragic. Pentru noi, care trăim în alte locuri, este greu să întelegem de partea cui este „dreptatea”, dacă mai stie cineva ce poate însemna asa ceva în situatia în care atîtia oameni au fost omorîti în numele păcii pe acest pămînt în care poetii scriu în arabă, ebraică, ladino dar si română, rusă s.a. Toti cei de acolo, arabi si evrei, sînt loviti într-un fel sau altul. Toti cei care scriu acolo poartă în suflet durerea, spaima, frustrarea si speranta că pacea, fericirea si linistea nu sînt numai himere.
Autorul are o adevărată pasiune pentru ezoteric, numerologie chiar, lumea viselor si a descifrării lor, semnificatia culorilor s.a. Si pe aceste considerente nu as încadra romanul într-o categorie anume, ci l-as vedea mai curînd, poetic spus, ca pe un decor narativ pentru crezul autorului. Este un roman scris fără preocupări de sofisticare prin utilizarea unor procedee narative complexe, într-o manieră accesibilă, lejeră dar nu simplistă, într-un limbaj mai curînd modern, fără neologisme/ arhaisme în exces, pe un ton uneori explicativ, tropii fiind folositi uneori astfel încît să confere unor pasaje muzicalitatea apropiată de a poeziei.
Munir Mezyed, dincolo de pasiunea pentru poezie – întreg romanul este marcat de aceasta, mai fiecare capitol avînd inserate mai multe sau mai putine versuri –, de evidenta căutare a unui nou mod de a scrie, rămîne un om care tine la traditiile neamului său, la Islam, pe care însă încearcă să le releve într-o haină croită, în viziunea sa, (si) pe întelesul Occidentului. Alegerea limbii engleze nu este deloc întîmplătoare. În plus, atinge în romanul său problemele care macină începutul secolului XXI nu doar pentru Orientul Mijlociu, fiind, si prin aceasta, interesant pentru cititorul de oriunde.
Munir Mezyed, Love and Hate, editie în limba engleză,
prefată de Anton Caragea, Editura Junimea, Iasi, 2006.

 

Cel care rămîne, cel care se întoarce

„cine a spus că filosoful este mai pregătit decît oricine altcineva din vremea lui, decît cel cinstit sau cel răufăcător, decît fiintele folositoare sau dăunătoare, pentru ceea ce urmează după viata pe care o cunoastem cu totii?”

Naji Naaman, Filozofardul (în vremea celui de al treilea părinte al întelepciunii, la Atena), din ciclul Cel care se întoarce.

Naji Mitri Naaman, poet, eseist, traducător, ziarist, economist, editor si enciclopedist, născut la 19 mai 1954 la Harisa, în Liban, cu studii în Franta, autor al mai multor volume cu caracter enciclopedic privind cultura/ grupurile etnice si confesionale/ presa/ personalităti/ evenimente ale lumii arabe, al unor cursuri/ studii de management si economie, a apărut acum în limba romînă cu traducerea volumului de prozo-poeme Al-Muna’tiq/ Emancipatul, apărut în 1997.
Volumul este structurat în două părti: Cel care se întoarce si Ash-Sharif (nouă fragmente/ „nonade” – fiecare alcătuită, la rîndul ei, din nouă părti).
                Cel care se întoarce este un periplu poetic/ filosofic prin (si dinainte de) istoria a ceea ce numim „lume”, de la începuturi, de la „Cel care rămîne”, dinaintea luminii, din Tăria unde „nu există nici spatiu, nici timp, nici lucruri ce pot fi percepute”, pînă într-un tîrziu, după ce un „ciclu” apune, la „Cel care se întoarce” în Tărie. Un drum parcurs sub diverse ipostaze, de dinaintea luminii, la respiratie – cu tot ce semnifică, la teamă cu tot corolarul de lasităti care o îmbracă, de la triburile arabilor si evreilor hălăduind prin văile Canaanului la sclavul din vremea lui Faraon, prostituata din Roma lui Lucius Tarquinius Superbus, Atena lui Aristotel si lumea lui Alexandru Macedon, a lui Huang Ti, a Ierusalimului lui Isus, dar si Pilat, timpurile cuceririi Samarkandului de către persul Sapur I, Geahellya , în pre-islam în Peninsula Arabică sau Bagdadul lui Harun Al-Rasid, Japonia, Aquitania feudală, lumea unui fachir la Patna, în Bihar, a unei femei apăsată de prea multele poveri ale codului confucianist, în satele din Vietnam. De la un taur în Barcelona lui Raymond al IV-lea la guvernanta biciuitoare care ajunge, întelegînd că altul este adevărul, biciuită la rîndul ei, în vremea Inchizitiei. Căci „tăgăduirea adevărului înseamnă nesocotirea celui în puterea căruia stă adevărul” (Biciuita. În vremea Inchizitiei, în Europa latină). De la „cel liber” care ajunge sclav, în Africa, la „cel ce alege”, „în vremea înrobirii spiritelor” în Caraibe, la sarpele Anaconda, pe Amazon, la ipostaza de orb în timpul lui Juan Manuel de Rosas, în Argentina, tipografie la Heidelberg sau glonte menit să ia viata, în Chicago, în vremea crimei organizate, porumbel „în vremea societătii de consum, pe unul din cîmpurile petroliere din Marea Britanie”, cel nimerit în jungla politicii dar apăsat de constiintă sau de criminal surghiunit pe o insulă în Oceania; poet – stăpîn al viselor, care de teamă că adevărul poemelor sale va atrage pedeapsa îl ascunde pînă la moartea sa, de femeie – care dă si primeste plăcere, mamă – care înfăptuieste miracolul nasterii, copil, bunic, tată, războinic s.a., stîncă în desertul Gobi, martor al iubirii, atom pînă ce ajunge, înainte de odihna „celui care se întoarce”, la haina emancipatului. Acesta, într-un „timp al prefacerilor si al uneltelor programate – izvor al profetiilor, „în Asia de Vest”, ajunge la concluzia că „omul are nevoie de a se elibera pe sine de mostenirea ideologică si socială care zace sub el”, pentru că, în fapt, omul este „ceea ce devine datorită imaginatiei sale; el devine viitor: prin gîndire păseste dincolo de lumea noastră, într-o altă lume”.
                Ash-Sharif poate fi perceput si ca o privire cu ochiul poetului/ filosofului asupra devenirii, înfloririi si întelesurilor ultime ale unei legende care, în fapt, era doar un om care a urcat treptele măretiei/ apăsării regilor si a respirat aerul chiliei de ascet. Un om pe care faptele sale, văzute prin ochii celorlalti, l-au îmbrăcat în haina profetului, în haina „luminii”, a legendei pe el, care scria în testament: „nu am fost decît un om de rînd, cel dintîi din rîndul celor care si-au emancipat cugetarea; iar speranta mea este că nici nu voi fi ultimul dintre ei în privinta cunoasterii, asa cum nici primul dintre ei eliberati, si nici ultimul”.
Cele nouă etape („nonande”) povestesc drumul în viata pămînteană al lui Ash-Sharif, cel născut sub luminoase auspicii, care „a simtit, dar n-a fost poet, asa cum a gîndit, fără a fi gînditor; si-a transcris versurile pe hîrtie, dar n-a fost desenator” si, la insistenta celor din jur care îl îmbrăcau cu hainele legendei, a renuntat la adevăr o vreme. S-a bucurat de tinerete, bani si putere, dragoste si suferintă, pentru ca, apoi, către apus, să înteleagă că „oamenii trebuie să-si adune puterile pentru a se elibera de teamă si de tot ce s-a sedimentat în sufletul lor din mostenirile ideologice si sociale” (A saptea nonadă).
Am scris si cu alte ocazii despre faptul că multi scriitori de limbă arabă cred, nu fără temei, că secolele XX, apoi XXI au adus si prin intermediul emigratiei, dar si al celor care au studiat în Occident, un suflu de schimbare în literatura de limbă arabă. Că proiecte mai vechi, precum cel al revistei Shi'r/ Poezia, Mawaqif/ Atitudini sau mai noi, precum cel al lui Naji Naaman – Maison Naaman pour la Culture s.a. contribuie, fiecare în felul lui, la acest demers. Si la Naji Naaman această dorintă de înnoire este ilustrată si prin modul în care scrie. Dincolo de tematică, Emancipatul este scris într-un limbaj modern, ne-apăsat de neologisme/ arhaisme, elemente specifice unei religii/ unui loc anume care să „încarce” textul sau preocupări de sofisticare prin utilizarea unor procedee stilistice complexe, desi autorul apelează la o cuprinzătoare paletă simbolică, într-o manieră mai curînd accesibilă, dar nu simplistă, căutînd muzicalitatea, dar nu în detrimentul simbolului/ mesajului.
                Si în acest volum Naji Naaman împărtăseste cititorului viziunea sa asupra lumii, mesajul său de tolerantă, întelegere si sentimentul acut al nevoii de dezbrăcare de ideologii si haine politice care duc lumea departe de ceea ce înseamnă viata cu adevărat. Pentru că, asa cum arată acum, „lumea nu-i decît o masă plină cu bucate la care stă omenirea, iar oamenii în loc să împartă… ceea ce se află pe ea, se bat între ei… astfel nedreptatea făcîndu-si loc sub toate înfătisările ei” (Fachirul. În vremea lui Pala, la Patna, în tara Bihar).
Naji Naaman, Emancipatul, editie îngrijită de Dumitru M. Ion,
traducere frazeologică din arabă de Andreea Anca Lăzărescu,
Editura Academiei Internationale Orient-Occident, Bucuresti, 2002.

                                                                          

Iscusita zăbavă

                Iscusita zăbavă însumează o serie de eseuri si cronici literare despre/ privitoare la opera unor scriitori români importanti, mai ales olteni (autoarea este din Craiova), dar nu numai, sub un motto din Miron Costin, Letopisetul Tării Moldovei: „Puternicul Dumnedzeu, iubite cetitorule, să-ti dăruiască (…) să aibi vreme si cu cetitul cărtilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta si mai frumoasă si mai de folos în toată viata omului zăbavă decît cetitul cărtilor”. Sînt articole dense, de amploare, despre un topos literar specific – anume, am amintit, cel oltenesc, evidentiabil în arealul românesc din mai multe puncte de vedere, de la diverse personalităti (cu o mai certă sau mai subtire obîrsie olteană) la o axiologie distinctă.
                Cartea este structurată pe două sectiuni, prima, mai restrînsă din punct de vedere al numărului de pagini, axată în principal pe texte despre poeti si poezie, a doua – mai ales pe proza contemporană din arealul mentionat. Mihaela Albu îsi începe demersul cu un text despre cei doi „filosofi” ai limbii române, Mihai Eminescu si Constantin Noica. Încearcă, de pildă, o redescoperire a lui Eminescu prin prisma „grilei” lui Noica, avînd în vedere si că, în opinia sa, „poezia populară, poezia lui Eminescu si paginile lui Noica despre vorbirea românească sînt cele mai intraductibile scrieri românesti” (p. 19). Si adaugă, în fraza imediat următoare, că tot aici ar intra, în viziunea sa, Ion Creangă si Marin Sorescu – fată de ultimul avînd o aplecare specială. Cît priveste „intraductibilitatea” de care amintea, autoarea nu o discută în termeni din familia/ învecinati cu frustrarea, ci regretînd, posibil si ca trăitoare la New York de ceva vreme, că, astfel, este foarte greu să-i faci pe cei din afara granitelor, care nu vorbesc/ simt în limba română să înteleagă frumusetea acestor opere.
                Textele Mihaelei Albu abordează creatiile unor nume de rezonantă din cultura română, de la Mihai Eminescu, Constantin Noica, Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Petre Tutea, Vintilă Horia, Marin Preda, Mircea Zaciu, Traian Chelariu, Octavian Paler, la Gellu Dorian, George Alexe, Eugen Serbănescu, Octavian Blaga, H.I Groza, Monica Lovinescu s.a.
                Poate că, în primul rînd, dincolo de analizele/ punctele sale de vedere, Mihaela Albu a dorit ca aceste pagini să constituie (încă) un îndemn la re-lectura/ re-construirea/ re-descoperirea unor opere si chiar a unor scriitori despre care am putea crede că „s-a spus ce era de spus”.
Mihaela Albu, Iscusita zăbavă, eseuri si cronici literare, cu un cuvînt înainte
(O bucurie care se vrea împărtăsită) de Cassian Maria Spiridon,
Editura H & H Promotions Publisher, New York, 2004.

 

Ca o dragoste tîrzie, Poezia

 

            „Ca o dragoste tîrzie, Poezia
îti asterne la picioare
vălul de borangic al sperantei”
Mihaela Albu, Ca o dragoste tîrzie, Poezia

Mihaela Albu face parte, cum spuneam si altădată , dintre acei scriitori cărora conditia de critic si cititor/ profesor, dar si de trăitor în două lumi – cea de acasă, din România, si S.U.A, le imprimă o conduită aparte. Si, adăugam, aceasta se petrece fără ca, într-un fel sau altul, să-si piardă „independenta” conformîndu-se posibilelor preferinte ale unui ipotetic „celălalt” – situatie în care ar pune deliberat în evidentă un anumit stil/ gust si, implicit, insidios, anumite modele de creatie care ar satisface acest prezumtiv gust. La Mihaela Albu toate acestea s-ar putea „vedea” si într-o căutarea de a accentua, prin mijloacele poetice care-i stau la îndemînă, individualizarea. Iar rezultanta este sensibilă si într-o căutare/ dorintă de cizelare a versului/ demersului liric pe directii estetice verificate.
Si în acest volum de versuri, ca si în precedentul (Între două porti ), se poate discuta despre acea notă distinctă, comportată de maniera în care autoarea „caută” (cu asiduitate, dar fără obstinatie) simbolicul. Astfel nu o dată, poemul pare construit dintr-o succesiune de trepte-concepte-simbol, dăruite cu nuante lirice care lunecă lin, uneori, spre confessio literaturizată prin vers, prin „colorit stilistic”. Rămîn, desi mai putin marcante, poate altfel valorizate, si regulile ce tin de tehnic narrative art, numai că, aici, totul pare un cumul de scene-fragmente de viată/ amintire/ suflet „asezate” astfel încît degajă o atmosferă de comuniune, de re-trăire a poeziei, de re-constructie aidoma unei părti de viată pe care vrea să o împartă cu cititorul. Si, cu toate că fiecare ciclu din volum are „decorul” si „nuanta de suflet” proprie, estompîndu-se, parcă, pe măsură ce se deapănă ciclurile, această notă comună, în linii mari, se păstrează.
Volumul reuneste ciclurile: Ca o dragoste tîrzie, Poezia; Lumină si noapte; Panta rei; Suprarealistă; catharsis; De dragoste; Newyorkeze.
În Ca o dragoste tîrzie, Poezia una din dominante este nostalgia, peste care se asează ca un rînd de voaluri căutarea de sine, dar si a cuvintelor (si prin cuvinte): „vreau să văd cuvîntul/…/ să-l chem aproape, să-l privesc în fată/ si apoi, smerită, să-i ascult povată”; a amintirilor/ sentimentelor din trecut: „am deschis fereastra în casa aducerii aminte/…/ cascade de gînduri uitate/ intrînd pe calea deschisă”; iubirii si iubirii de Domnul: „Eu stiu că-n întuneric si lumină-ncape/ să taie-n două credinta de tăgadă/ să-mi lase ochi si suflet să Te vadă”; s.a.
Lumină si noapte este aidoma unei călătorii între început, poate toate începuturile, si sfîrsit(uri), între noapte si zi, lumină si întuneric, „căci gînd si-mplinire în zi locuiesc, trecut si sperantă în făptură nuntesc; si ziua-i o viată, si viata-i o zi/ cînd lumina în noapte începe-a muri”.
În Newyorkeze este pictată în vers o lume a frumosului, New York-ul ca „un sat”, dar si ca „o lume mare ce cuprinde atîtea lumi mici” si în care, totusi, „se petrec/ cele mai simple lucruri cu putintă”. Orasul în care milioane de destine trec cel mai adesea unul pe lîngă altul fără să le pese de celălalt devine parcă mai apropiat, mai cald, si pentru că „oamenii împart/ zîmbete/ necunoscutilor/ si flori/ prietenilor/ iar veveritele îsi iau prînzul în fata casei noastre”. În acest oras în care „frumusetea îsi cunoaste totusi propria-i/ libertate”, si autoarea aduce si un pic din gîndurile cu rădăcina în România, care pogoară odată cu zăpada („nobilului trandafir i-a crescut pe crestet – ca o căciulă tărănească – un strat de zăpadă”), totusi, multe nu sînt asa cum par la prima vedere. Nici trandafirul „n-a înteles/ că moartea vine dansînd,/ îmbrăcată în strălucire/ si amăgire/ de alb”.
Mihaela Albu creează si impresia unei constructii sprijinită pe elemente „narative”, ale unui „scenariu” în care angrenează „piesele” volumului, verbul poetic si epicul, uneori de nuantă (cvasi)consemnativă, ca si la Între două porti, se întrepătrund, alternează. Astfel, am putea spune că avem în fată o „poveste” despre peregrinări, locuri de departe sau de aproape, locuri din suflet, nostalgie si căutare, între dragostea de Dumnezeu si cea tipic umană, cu insertii pasionale, cu sperantele si suferintele, dorintele si renuntările ei. Rezultă o poezie în care simbolul îmbracă haine de voal si lumină, culoare si muzicalitate, într-o notă de căutare pendulînd între stilul clasic si tehnicile moderne, în care metafora (folosită temperat) si imaginea (surprinsă într-o manieră aproape picturală) se îmbină lin, plăcut cititorilor. Nu este acea căutare a poetilor obsesivi, cu accente maladive, ci una senină, neuitînd că versurile învăluie si întrebări care sorb din izvorul simbolului, esentelor.
Astfel, ca o dragoste  perpetuă, poezia Mihaelei Albu ne este dăruită din nou, în acest volum de departe, si de suflet.
Mihaela Albu, Ca o dragoste tîrzie…, versuri, Editura Ramuri, Craiova, 2005,
volum apărut cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor

 

O carte despre Ion Biberi

Mihaela Albu a publicat la sfîrsitul lui 2005, la Fundatia Scrisul Românesc, din Craiova, o nouă lucrare: Ion Biberi. Suferintă si cunoastere.
După un Argument, cartea este structurată pe capitolele: I. Repere de biografie spirituală, II. Opera (A. Lucrări de filozofie stiintifică, biologie generală si psihologie antropologică; B. Eseul – metodă de cunoastere; 1. Eseurile literare, 1.1. Teorie literară, 1.2. Critică si portretistică literară, 1.3. Studiul monografic, 1.4. Cronici la zi, 2. Critica de artă, 2.1. Sinteze, 2.2. Portrete, 2.3. Interviuri, C. Opera beletristică; D. Lirism si rigoare), III. Concluzii, IV. Bibliografia operei, V. Anexe, scrisori, fotografii.
În Argument, printre altele, autoarea scrie că, dacă a început cartea, pe vremea cînd Ion Biberi era încă printre noi, din dorinta de a face cunoscută si omagia „una dintre cele mai profunde personalităti ale stiintei si culturii românesti contemporane”, după trecerea acestuia în nefiintă, a dorit să readucă în actualitate si omul, dar mai ales opera acestuia. O operă vastă si ca număr de volume, dar si ca arie de cuprindere, complexitate si diversitate problematică.
                În cartea sa, după cum mărturiseste, autoarea a avut în vedere documentele dar, mai ales, a beneficiat de lungi discutii lămuritoare, confesiuni ale lui Ion Biberi, în vizitele la locuinta acestuia încă de anii ’80.
Este o carte scrisă cu plăcere, cu pasiune, cu dorinta de a releva cît mai limpede chipul, sufletul si felul de a gîndi a lui Ion Biberi, de a contura lumea preocupărilor atît de vaste a acestui personaj remarcabil – lucru pe care Mihaela Albu îl reuseste.
Mihaela Albu, Ion Biberi. Suferintă si cunoastere. Studiu monografic,
Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, 2005