Marius CHELARU
SŪTRA INIMII
Bam po chi go: Di kay dak gi thö pa du chig na
Chom den de jel pö-i, khab ja gö phung po ri la,
ge hlong gi ge dun chen po dhang jang chub sem pe
ge dun chen po dang thab chig du zhug te
Odinioară (cîndva) am auzit aceste vorbe:
Victoriosul cuceritor [Budha] care era rege / care domnea
în Castelul regal de pe Muntele Vulturilor, din India,
în inima unei mari congregatii de călugări si unei multimi de
bodhisattvas
Sînt verste din Sūtra inimii , cunoscută peste tot
în lume, dar luminînd mai cu seamă acolo unde mugurii inimii
lui Budha au încoltit călăuzind pe cei care cred în el către
Nirvana. În sanskrită Sūtra inimii este numită Bhagawati Prajnaparamita
Hridaya, în tibetană Chomdendema Sherab kyi Pharol tu Chinpe Hnyingpo,
în japoneză Hanya Haramita Shingyo. Conceptele, cuvintele sînt
prea adesea haine prea firave pentru viată, pentru inimă, pentru dragoste,
pentru poezie.
Cu ani în urmă am cunoscut o fată frumoasă si ciudată,
venind dintr-o lume stranie. Eram tînăr si credeam că zilele acelea
în care soarele răsare mereu la fel nu se vor sfîrsi niciodată.
Ea era de pe malurile Mekongului, dintr-un loc în care Sūtra inimii
era realitate. Eu din Moldova mîngîiată a zădărnicie de valurile
disperării si luminată de frescele Voronetului. Am vrut să ne cunoastem si
ne-am povestit cîte ceva din amintirile pe care, atunci, le credeam
asa de multe. Eu i-am povestit despre mamaia mea, o doamnă al cărei chip
inima mea îl va găzdui mereu cu drag, despre satul în care am
copilărit în vacante, despre mama care mi-a dăruit două chei – una
spre viată si una spre viata cărtilor, despre tata pe care l-am înteles
atît de putin si acum nu mai este, despre unchiul meu Costicută, despre
tara mea pe care atunci nu o mai întelegeam dar o iubeam. Ea mi-a povestit
despre ziua în care a înteles că moartea este celălalt obraz
al clipei.
Era seară. Lăsasem marea în urmă pentru a dormi
undeva, între ruinele Histriei. Vocea ei se lovea de stîlpii
unei lumi prăvălite în istorie, povestind despre o lume din multe puncte
de vedere tot atît de îndepărtată.
Cîntecul bonzilor, monoton si răgusit, izvorîse
din mirosurile si freamătul fără istov al junglei. Se ciocnea de tavanul
încărcat cu amintirea fumurilor groase ale jertfelor. Era acum cu gîndul
alături de tatăl ei. Era ziua xianla sau danuo, Ziua Alungării Duhurilor.
Sabia tatălui ei, îmbrăcat cu hainele decorate cu blazonul strămosilor
din toate cele cinci patrii ale străvechii lor familii, strălucea în
curtea interioară a Palatului Regal. Curtenii, vizibil marcati de importanta
acelei zile introduseseră cei o sută douăzeci de băieti între zece
si doisprezece ani, zhenzi, în Partea Interzisă Acum a Lumilor Suveranului.
Învesmîntati în hainele lor negre, fîlfîietoare,
cu capetele înfăsurate în basmale rosii ca sîngele, au
defilat plini de măretia istorică a momentului. Convinsi că de felul cum
vor reusi ei ceremonia depinde linistea si pacea din sufletul Suveranului,
deci a întregii tări, au bătut tobele în ritmuri de mult uitate
de lumea din afară. Erau cu totii selectionati dintre rudele străvechiului
grup al eunucilor Palatului, ca odinioară în Continentul Spiritual,
China.
La momentul potrivit, atunci cînd duhurile fuseseră
chemate de bătaia tobelor, cîntecul eunucilor a pătruns între
zidurile apăsate de răsuflările învolburate ale duhurilor negre.
-„ Qoingqi si Teggende devorează reptile; ei trimit doisprezece
duhuri ca să izgonească necuratul. Or să vă pună la frigare trupurile voastre
diavolesti, or să vă reteze mîinile si picioarele, or să vă taie bucăti
carnea, or să vă smulgă măruntaiele”.
Tata se aplecase către ea soptind:
- Cîntecul se numeste Marea Izgonire a Duhurilor.
Originile lui, se spune, sînt înaintea puternicei dinastii Han
Tîrzii. Se poate că a fost adus de thaii care au venit de dincolo,
din Continentul Spiritual. Aici această ceremonie a fost folosită foarte
rar. Se spune că un necromant a deslusit Suveranului că, asa cum o arată
astrele, anii care vor urma duhurile negre vor îneca cu duhoarea lor
multe suflete curate.
Atunci, desi era foarte mică, tinea minte cu claritate
fiecare senzatie, ea se speriase simtind adierea mortii stergîndu-i
în trecere.
Acum – si m-a privit zîmbind trist – simtea adierea
despărtirii, aidoma mortii, stergîndu-ne mult prea aproape.
Dar atunci, tatăl ei, poate cel mai temut si mai respectat
luptător din cîti au fost vreodată pe acele meleaguri, nu mai era lîngă
ea să-i pună mîna pe crestet si să o linistească. Poate că sîngele
străvechi al printilor care plecaseră de dincolo de Acoperisul Lumilor în
cele patru zări a ajutat-o atunci să-si păstreze calmul.
Atunci l-a simtit pe tatăl ei încordat. O arătare
cumplită năvălise în centrul atentiei. Ochii de aur de pe masca cumplitului
Fengxiang străluceau în lumina sîngerie lăsată, de bună seamă,
de duhurile care mureau în clipa apusului de soare. Pe blana sa de
urs se mai vedeau picăturile de grăsime si de sînge închegat
ale fiarei care fusese proaspăt ucisă. Zgomotul speriase duhurile, zăpăcindu-le,
cînd, pe valurile melodiei, s-au repezit în năprasnicul dans
ritual cei doisprezece bărbati costumati în animale de care pînă
si duhurile se spunea că se tem.
Simtea primejdia adiind dinspre măstile lor. Au pornit
să înconjoare palatul cu strigăte ascutite, care să smulgă duhurile
speriate, atîrnate de ziduri. Tatăl ei era încordat ca un arc.
Poate că se astepta ca Suveranul să fie atacat. N-ar fi fost prima oară!
Rînduiala lăsată de dinainte de plecarea de pe pămînturile Continentului
Spiritual fusese sfîrtecată deja de patimile oamenilor. Ani buni însă
fusese liniste pentru Palat. Optimistii sperau că, după apelul diplomatic
pe care militarii îl făcuseră regelui Bhumpion Adulet în 1950,
traditia aducătoare de liniste si pace se va întări. Dar, pe aceste
meleaguri, puteai să ai încredere în militari cînd războaiele
asteptau, învelite în coaja subtire a păcii, orice prilej pentru
a izbucni?
Fengxiang, maestrul ceremoniei, împreună cu cei
doisprezece terminase turul de palat. Aceasta a fost clipa în care
cele cinci pîlcuri de călăreti au ajuns aproape de locul făcliilor.
Moartea, lacomă, gîfîind de plăcere, i-a privit pe sub copitele
cailor. Vocea tatei suierase poruncitoare:
- Fugi! Acum!
Ea nu mai comentase. Atunci a simtit neantul mîngîind-o
pe obraz. Călăretii aprinseseră în goană făcliile. Rafalele de arme
automate au răvăsit peluza pe locul unde, doar cu o clipă înainte,
era tatăl ei. Fugea. Nu de frică. Fusese educată să nu îi fie niciodată
frică. Moartea e karma. Viata e karma.
În spatele ei, pentru a-i proteja retragerea, s-au
asezat cinci dintre vitejii luptători din garda Suveranului. Erau antrenati
de tatăl ei. Suveranului îi văzuse doar pentru o clipă ochii…
Poate că niciodată nimeni nu avea să afle ce fusese acolo.
Ziarele nu spuseseră nimic. Palatul nu spusese nimic. Nimeni nu a spus si
nu va avea nimic de spus. Numai moartea îsi luase prada.
A zîmbit privind către stelele de deasupra Histriei,
apoi mi-a cîntat Sūtra inimii. Pe urmă am asteptat ca spiritele care
plutesc peste apele Mekongului să audă cîntecul. Dimineată ea trebuia
să plece si eu să rămîn.
Au trecut anii. Melancolie si poezie. Poezie si melancolie.
Dragoste si poezie. Mi le-a dăruit în acea seară, împreună cu
inima ei, poate pentru totdeauna.
