TINERI AUTORI

Musata MATEI
(Premiul Revistei „Poezia”
la Festivalul „Costache Conachi”,
Tecuci, octombrie 2008)

Imperiul fricii
printre fulgii acoperind tigle de aramă
frica orasului înnoptat se-nmormîntează-n troiene,
hienele ei, cu ochi însîngerati,
mi se aruncă-n priviri,
îmi hăituiesc nesomnul,
îmi adulmecă pasii, cînd în zori
mă bucur de orice zi ca de un dar ceresc;

la hotarul dintre nesomn si uitare
stau la pîndă hienele fricii,
le iau vamă celor care
viată nici trăind n-avură,*
risipesc printre gratii, aidoma mărgăritarelor,
clipe doldora de ispite,
pogoară jos, sub nori,
ceruri în agonie, seamănă eternitate
printre mormintele goale...

si ninge ne-ncetat, de parcă
zilele si noptile au căzut în delir,
de parcă timpul se zbate contradictoriu
atîrnat de al fricii subtire fir
la ferestrele unde si sperantele-s derizorii;

aer stins...
nu se aude decît
căderea fulgilor peste tiglele de aramă,
peste golul mormintelor,
peste cadavrul timpului apus
în clipa cînd îsi striga desertăciunea...

* Dante, Infernul, Cîntul III, vers. 64, trad. G. Cosbuc

Pasi în noapte
Din umbra unui felinar
singurătatea urmăreste păsările noptii –
vals bizar de aripi, valuri ale mării de aer
în flux si reflux la marginile
Lunii palide ca un trup zidit de viu
în pustiul cerului.

La tărmurile unde-am fost,
un vechi cîntec mai susură –
în cuvintele lui valurile sînt moarte
între stîncile ascutite
si zorii răzbat printre lacrimi de dragoste
cînd cerul îsi aruncă stelele în hăul de lumini.

Ofrandă timpului - amintirea acelui cîntec
ce-mi divizează gîndurile, de parcă
as putea fi stană de piatră
îngenuncheată Ia tărm,
lovită de valurile spintecate de stînci...

Pasi grăbiti în noapte. Din umbra felinarului
singurătatea zvîcneste ca un izvor înlăntuit
si se agată de priviri, de aburii noptii
vălurînd pe zare de
parcă ar fi păsări migratoare
sau îngeri ce vor urca în azur
durerile stinghere, singurătatea fără de capăt
si amintirea unui cîntec vechi.

Dincolo de  limite

să fii vesel într-o lume tristă,
timid în vîltoarea jocului,
tăcut în tumultul tineresc –
e aproape o irealitate,
o sfidare a poftelor la masa regală,
unde si timpul si depărtarea
sînt sărace în continut si ilare;

absurditatea în care trăiesc are culoarea firescului,
e pură ca rouă în dimineti,
ca moartea între stînci cînd aripile-s frînte,
doar însemnele ei lasă urme
ca un lant de zgură peste zăpezi
si-mi sfîsie clipele precum vulturii
trupul mielului de jertfă;

 

la ce bun să contemplu o lume în care nebunia e stăpînă,
să înconjur cadavrul ei îmbălsămat
cu ritmuri asurzitoare si imagini suprapuse,
cu spumele uralelor si aromele pizmei;

oricum ea se stinge lent devorîndu-mi nervii
si caut fuga damnatului,
timpul celui fără memorie
ca să fiu veselă într-o lume tristă
care este a mea,
care este a voastră.

Depărtările
ca niste vulturi prăbusindu-se peste crestet
depărtările se hrănesc hulpav cu asteptările mele,
mă izbesc în tîmple cu danturile de piatră
ale muntilor de netrecut
să-mi risipească sperantele;
aruncă neantul cîmpiilor,
blestemul pădurilor si-nvolburarea apelor
peste privirile-mi obosite;

zi de zi imaginea drumurilor
e ca firul Ariadnei folosit
la teserea pînzei Perielopei,

asteptările sună aidoma unui clopot în biserica părăsită,
sperantele nasc noi si noi întrebări,
aleargă disperate pe tărîmul incandescent al gîndurilor,
caută lumina în norduri de-ntuneric,
răvăsesc pulberea timpului asternută-ntre noi...

Păsesc descultă prin jăratic, peste zgura lavei,
cu aripile frînte încerc să mă ridic –

zborul e ca o adiere de vînt peste rănile sîngerînde –

mă înalt peste orizont, strîng în palme
cenusa noptilor, soptesc:
„triumfător e veacul în care am iubit”,
si vreau
să mă prăbusesc odată cu vulturii
peste umbra tăcerilor tale,
peste umerii tăi de sclav al iluziilor,
în privirea ta plină de nesomnul asteptării.