TINERI AUTORI

Matus Adrian GHEORGHE

jeanne

jeanne,

îmi însir teama pentru vertebrele tale (mi-ai spus că-ti

pîrîie coloana de atîta stat pe pînza pariziană)

scaunul pe care stai-cimitir al pozitiilor nepictate

îmi închipui că timp de optzeci de ani ai stat în acelasi loc în aceeasi casă în aceeasi cameră sorbind din

aceeasi cească de cafea ce nu se mai termina

am visat cum viermii stăteau la coadă- desigur, îsi doreau portia din carnea ta ce nu mai putrezea –

nu stiau că esti o imagine si le-ai spus smechereste că vei plăti un festin la montparnasse în cimitir.

 

te-am găsit încovoiată într-un tablou al marilor muzee

cîrduri curioase de vizitatori ce-si curgeau aparatele dorind mii de instantanee

 

pînă cînd

pînă cînd te-ai coborît din ramă

oamenii din muzeu se holbau

la tine

le era speranta

si totusi credeau că e o farsă grosolană a institutiilor culturale, ca să mai atragă clientelă –

recunosc, si eu te vedeam la început ca un desen animat, o hologramă care-si va astepta

aplauzele pentru un spectacol reusit

 

nu stiam cum să reactionez (în ghidul turistic nu scrie ce să faci dacă un personaj prinde viată)

m-am pitit într-un colt pentru că albul hainei tale se dilata într-o veselie fără precedent

– explozie solară de-a dreptul –

chinezii fugeau/ se ascundeau după tablourile de monet

ai venit înspre ciudatul de mine, ce privea ametit

o human child

 

*

mi s-au tăiat coordonatele cu lumea

mi-ai oferit culorile părului tău peste nuante severe de alb

sunet sec iesea din gura mea, sunet de lebădă

miroseam zgomotele culorilor înalte si reci

microgranule de nisip mi se însirau pe retina adormită

muream, dacă ochii tăi mai aveau culorile date de modigliani

 

* *

m-au scăpat din grămada de pete, au venit muzeografi, istorici de artă ce-mi vorbeau de concepte, de alte

minuni academice et.co.

pe coridoarele spitalului vedeam că pe coltul unghiei aveam o nuantă de rosu

în ochi, mai rămăsese putin albastru, pentru că am văzut si sufletul

 

Motto: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ti se facă dor de toti”.

iar în buzunar, căstile de la telefon si un ghid cu o împărăteasă ratională si cuminte.

ciudat, cei de la ambulantă mi-au spus că m-au salvat de la înec

ca si pe copiii din mitologiile irlandeze, ce fugeau după zîne verzi, mi-am spus încet, ca să nu mă ducă la

balamuc.

 

de atîta uscat ai coborît

ai coborît din stepele uscate ale Rusiei

picioarele-ti erau de praf

uscate

ti s-au uzat tălpile de la atîta dans frenetic cu

soldatii ce fumează tigări ieftine din tutun

uscat ti-era si zîmbetul, aveai purulente ca si aurolacii în jurul gurii

 

de atîta uscat ai uitat de apă

ti-ai dezvoltat un ciudat alambic în interiorul corpului tău

îti răsuna corpul a tablă cînd veneai de pe muntele pietruit

de atîta uscat ai uitat de toate ploile

de prognoze si de agriculturi, de cules castraveti si rosii si ceapă si pepene

 

cînd te-am văzut prima oară am crezut că văd un copac ce se miscă de ici, de colo, cu o viteză

fantasmagorică

mai aveai din ciudatele apucături (neamul te-a trădat)

cîinii ce te urmăreau se topeau la un moment dat cu piciorul tău

îsi scoteau frumos pielea

chiar dacă ne-am certat într-o seară pe tema asta

atunci cînd nu ai recunoscut că urăsti apa

că urăsti alcoolul urina sucul de portocale benzina acidul sulfuric serul fiziologic

te-au intoxicat cu veninul ăsta rosu

ti-ai înfipt scîrbosul picior în pragul tuturor naivilor- muncitorii te-au crezut, te-au tîrît prin tufisuri

le-ai zîmbit,

rînd pe rînd

rînd pe rînd, băieti, asa nu se mai poate

tovarăsi, komrad

 

uneori Saturn devine o mică felină

m-a trezit pe la ora nouă un mieunat

ce părea să spargă peretii celor trei camere ce oricum erau mîncati

sfîsiati de igrasie

în curte mă astepta un picior de pisică

(fără nimic în jurul lui)

carbonizat lîngă uscatul asfalt de vară

 

înspre beciul din curte se însirau viscerele săracului animal

Motto: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ti se facă dor de toti”.

ochii erau însirati lîngă muscata pălită

lîngă furtunul cu care udam seara grădina se asterneau matele întinse

 

pisicile vecinilor s-au adunat au venit s-au înghesuit unele peste altele

unele îsi învîrteau mustătile a silă, altele veniseră doar pentru circ

pentru a rîde un pic

totusi, lăbuta de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.

s-au adunat motanii bătrîni, s-au bătut între ei, s-au desfigurat,

au mai tăiat o pisică pentru a reconstitui scena (si, nu le-a reusit)

 

mi-au mai cerut o pisică, am zis că nu am de unde să-le-o dau

(între timp descopeream macabra solutie)

lăbuta de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.

 

absenta corpului a dat-o de gol

pe pisica-mamă ce stătea sătulă la soare si se lingea pe bot.

 

într-o zi am murit

dezbracă-ti pielea

cea ciuruită de gloante, coase-ti repede

ce a mai rămas din bolnavul tegument –

ia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii grosi din cutia de metal

adună-ti repede carnea ce a mai rămas împrăstiată pe pereti

sper să nu răcesti.

sînt zece grade afară si vîntul uneori îngheată si gîndul mut.

 

ti-a trebuit să te gîndesti la moarte în fiecare zi

ti-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mînă

în căsti asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap

noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii

 

încet si mie mi-a mîncat dintii, credeam că erau carii

am crezut că e început de otită cînd n-am mai auzit

pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă

am stat la pat, mi-am pierdut vocea, rîdeau cei cu care stăteam;

aveam voce de fetită, pe urmă de copil.

 

era cancer, mi-a mîncat ficatul, inima-asteptam să-mi roadă genunchii

să-mi rupă fîsii oasele.

gata, ti-e frig

ia si tu o haină, să te încălzesti, mergem la un ceai.

 

Premiul „Mihai Ursachi” al revistei „Poezia” la Festivalul-concurs „Costache Conachi”, editia a XX-a, Tecuci, 2012