Mihai MERTICARU
Femeia
Cînd zîmbeste ea, vine primăvara,
Pe unde calcă si piatra-nfloreste,
Unde s-opreste, e centrul, fireste,
Cînd te iubeste, e jar din Sahara.
Torsul i se unduieste serpeste,
Că uită si trenul unde e gara,
Iar Sisif scapă din spate povara
Ce în hăul negru se prăvăleste.
Femeia e ploaia caldă de vară
Oaza verde, răcoroasă din pustiu,
Jumătate din lumina solară,
Cîmpia pe care plugul o ară,
Bolta largă a cerului azuriu.
De-ar lipsi, nimic pe pămînt n-ar fi viu.
Limpezire
Cu mers evlavios ca de vestală,
Ti s-a strecurat serpeste în gînd,
A adăugat poemului un rînd
Si a deschis o eră boreală.
Te-ai trezit apoi prin ceruri colorînd
O poartă de intrare triumfală
Sculptată-n sidefuri cu migală,
Deasupra chipul Dumnezeirii blînd,
Ca să-ti intre sacramentală-n viată
Cu pas sfios, înmarmorat de zeie,
Zîmbitoare, dulce ca o povată,
De fericire, inima-ti să-ti steie.
Cînd îi ridici voalul de pe fată,
Constati uimit că nu-i decît femeie.
Stoicism
Ti-astepti iubita de o vesnicie,
Dar la orizont nu se-arată încă.
De-aproape-un veac te-ai prefăcut în stîncă
Si părul ti s-a făcut colilie.
Între voi s-asează o vale adîncă
Mai întinsă ca o împărătie,
Toate ghinioanele ti-s date tie
Si neagra disperare te mănîncă.
Dar iat-o, în sfîrsit, grăbită vine,
Dintr-o răsuflare dealul îl suie
Si te-mbăiază-n privirile-i divine,
Iar tu stai nemiscat, bătut în cuie
Si nu bei nimic din cofele-i pline,
Că între timp ai devenit statuie.
|