Mihai MERTICARU

Femeia

 

Cînd zîmbeste ea, vine primăvara,
Pe unde calcă si piatra-nfloreste,
Unde s-opreste, e centrul, fireste,
Cînd te iubeste, e jar din Sahara.

Torsul i se unduieste serpeste,
Că uită si trenul unde e gara,
Iar Sisif scapă din spate povara
Ce în hăul negru se prăvăleste.

Femeia e ploaia caldă de vară
Oaza verde, răcoroasă din pustiu,
Jumătate din lumina solară,

Cîmpia pe care plugul o ară,
Bolta largă a cerului azuriu.
De-ar lipsi, nimic pe pămînt n-ar fi viu.
    

Limpezire

Cu mers evlavios ca de vestală,
Ti s-a strecurat serpeste în gînd,
A adăugat poemului un rînd
 Si a deschis o eră  boreală.

Te-ai trezit apoi prin ceruri colorînd
O poartă de intrare triumfală
Sculptată-n sidefuri cu migală,
Deasupra chipul Dumnezeirii blînd,

Ca să-ti intre sacramentală-n viată
Cu pas sfios, înmarmorat de zeie,
Zîmbitoare, dulce ca o povată,

De fericire, inima-ti să-ti steie.
Cînd îi ridici voalul de pe fată,
Constati uimit că nu-i decît femeie.

 

Stoicism

Ti-astepti iubita de o vesnicie,
Dar la orizont nu se-arată încă.
De-aproape-un veac te-ai prefăcut în stîncă
Si părul ti s-a făcut colilie.

Între voi s-asează o vale adîncă
Mai întinsă ca o împărătie,
Toate ghinioanele ti-s date tie
Si neagra disperare te mănîncă.

Dar iat-o, în sfîrsit, grăbită vine,
Dintr-o răsuflare dealul îl suie
Si te-mbăiază-n privirile-i divine,

Iar tu stai nemiscat, bătut în cuie
Si nu bei nimic din cofele-i pline,
Că între timp ai devenit statuie.