Mihai MERTICARU
SONETE
IRIZĂRI
Ploaie de lumină vine spre tine,
Purtînd pe umeri două curcubeie
Rupte din soare, grăbite să beie,
Setea ancestrală să si-o aline.
Apoi se face nor de azalee,
Cu ochii de foc si forme de feline,
Un fel de scriitură cu aldine,
Măiestrită de o mînă de zee.
Curînd imaginea iar se destramă,
Precum un vis, un plan sau o idee,
Se face fantastică panoramă,
Un celebru Picasso în ramă.
Din peisaj tîsni spre cer scînteie
Si clar văzusi atunci că-i o femeie.
PLOAIE CU SOARE
Femeia-i duhul operei de artă,
Soarele răsare din crestetul ei,
Din ochii săi albastri tîsnesc scîntei,
La intrarea în rai e deschisă poartă.
Viata cu ea e o livadă cu tei,
Chiar dacă din cand in cand te mai ceartă,
Că-n dragoste supărarea se poartă
S-apoi ambrozia-mpăcării o bei.
Pe unde calcă, răsar crizanteme,
În văzduh, cîntece de ciocîrlie
Si-n capul tău, fantastice poeme.
Vremuri mai prospere-ai dori să vie,
Dar de sărăcie, tu nu te teme!
E superbă si într-un sfert de ie.
ZĂMISLITORUL
Lui Stefan Luchian
Tu ai jefuit cîmpia de culori
Si le-ai zidit în falduri de lumină,
Mai apoi le-ai amestecat cu tină
Si-ai vrut, cu frumusetea, să ne omori.
Pînzele tale cîntă, o violină
Sau o armată de privighetori?
Cine-a aruncat pe cer atîtia sori
Sau a fost cumva o mînă divină?
Zîmbind, ai făcut pustiul livadă,
Ne-ai deschis o fereastră spre paradis,
Ai lăsat minunile să se vadă
Si să vină peste noi în cascadă.
Ne-ai învătat cum se trăieste-ntr-un vis,
Îngeri colorati pe pămînt ne-ai trimis.
URCUS
Oglinda spart-a noptii violete
Ne-arată-n cioburile-i miriade
Cum Steaua Polară din ceruri cade
Si luceafăru-i gata să se-mbete.
Numai natura ne-ntrece-n sarade
Si ne întinde obrazul cu pete
Ca să se amuze pe îndelete
Cu cealaltă fată mai cumsecade.
Pe aici deplină normalitate,
Mai precis e paradisul pămîntesc
Cînd Dumnezeu umblă descult prin sate.
Nouă, însă, ni se pare că-i mai firesc
Să tot urcăm pe drumuri spiralate
Să cucerim raiul celălalt, ceresc.
