Mihai MERTICARU
P utină ordine
Dă-mi, te rog, cârpa aceea îmbibată
cu lacrimi
să sterg catranul acesta de beznă
de pe cer!
tine tu bine de coltul acela
să nu desirăm cumva vreun fir
din covorul cu stele!
fii atent la rezervatia cu îngeri
să nu-i smulgi vreunuia vreo aripă!
împinge Carul Mare mai încoace
si pune-i în vârful oistii o stea mai strălucitoare?
eu am să mut Calea Lactee deasupra Carpatilor
să avem si noi o autostradă mai ca lumea.
acuma de ce stai? scoate si tu sulita aceea
din coasta galaxiei să poată respira mai în voie,
apoi întoarce putin luna
să-i vedem si partea nevăzută!
eu am să arunc putină culoare
pe stelele astea pricăjite,
că tare s-au mai zbârcit.
vezi ce simplu e?
mai greu e să stergem smoala
de pe cerul sufletelor noastre...
Intruziune
Chipul ei,
cel mai reusit poem al tău,
te adună de prin hârtoapele singurătătii,
te plimbă prin toate continentele scufundate,
te scoate de prin coridoarele labirintice,
lăsându-ti în spate doar povara cuvântului,
intră în casa ta la orice oră,
îti aduce în dar o lume nouă
cu peisaje ravisante,
îti asază pe masă poame alese
din toată dulceata pământului,
îti pune sub pernă un curcubeu
prin care se strecoară în visul tău
încălzindu-l cu al său,
îti deschide fereastra să-ti intre în suflet
briza tuturor mărilor,
te transportă într-o lume paralelă,
aprinde o candelă în altarul catedralei
de azur
ce se sprijină pe umerii tăi
si, din când în când,
se topeste într-un vitraliu...
Cine n-a văzut...
Cine n-a văzut elefanti legănându-se
pe o pânză de păianjen,
un miel turbat înfulecând o haită de lupi,
un bob de măzăriche înghitind
un pumn de stele,
o furnică ducând în spinare
un munte,
o fetită depănând fulgerele de pe cer
pentru a croseta din ele o vestă călduroasă
pentru bunicuta sa,
oameni mergând pe valuri si
îmbăindu-se în vesnicia dintre
două clipe,
cine n-a văzut si nu crede nimic
din toate acestea si altele ca acestea
înseamnă că n-a avut niciodată
un vis frumos
si este cel mai sărac om
de pe pământul acesta...
Restul este zgomot
Explozia de vivacitate a bărbatului
nu impresionă pe nimeni,
doar o lumină argintie se asternu
peste albia uscată a unui râu
traversată de apele gândului
unei umbre cu contur întrerupt
de urletul unei fiare a melancoliei.
ca într-o reverie transpar pâlcuri
de păduri pline cu căprioare
împăiate si flori presate în ierbare.
un stol de păsări albe fără aripi taie orasul
în două.
semne fără sens,
hieroglife anluminate
se prăjesc pe plajele dintre milenii.
ana karenina iese putin sifonată
de sub rotile locomotivei,
scuturându-si usor rochia de praful
aruncat în ochii cititorilor călători.
the rest is noise ....
