Mihai MERTICARU
ÎNTRE DOUĂ VESNICII
Când te apasă prea tare
întunericul temnitei în care
ai venit pe această lume
taie o rană într-un perete si
scrutează răsăritul care
pregăteste purpura apusului
ca să afli că de la nastere
la moarte o singură literă
te desparte
că tristetea fructului căzut
în noroi n-o spală
nici o mie de ploi
că de fapt nu faci altceva
printre cei vii
decât să-ti executi exercitiul impus
la paralelele inegale dintre două
vesnicii
apoi ascultând si văzând
nu-ti rămâne decât să
tai o halcă de carne din
pulpa destinului tău si
s-o arunci la câinii pripăsiti
sub ploi autumnale
precum
NAVĂ ÎN DERIVĂ
Un hidos craniu descărnat
musuroi pentru furnici zburătoare
miriapod monstruos cu picioarele amputate
zulnicărit de patimi si melancolii
derapează pe nisipul pietrelor filosofale
se întunericeste ca să i se vadă
cucuiele de gheată
satelizează aschii din soarele
incertitudinilor
se închide într-o carapace de os
zigurând ruine haos si cioburi
împotrivizând armonii si teorii
anomalizând furtuni si credinte
ca să devină o navă în derivă
pe mările buimace de catran si zgură
aiurizându-se în năvodul cosmarului
apocaliptic
de la celălalt capăt
de
NU SE MAI STIE
Prin viesparul eriniilor
miezului de noapte păsesti resemnat
pe covoare de ghimpi
prin ploi abisale de tăndări de stele
si brume de tăceri primordiale
de obsesii si singurătăti albastre
lovit de blestemul întrebărilor
răscolit de febra îndoielilor
ametit de otetul remuscărilor
rătăcit prin pădurea de cruci
pregătite pentru răstignirile tale
hălăduit de scânteile necuprinsului
din absurdul zădărniciei
ca să sfârsesti prohodit
sub rugina indiferentei
să nu se mai stie
de
