Mihai MERTICARU

POEZIE SI SOMN

5

La sfîrsitul unei bucăti
de noapte polară, mai adîncă decît abisul din oglindă, m-am trezit,
învelit cu plapumă groasă de stele
si mai greu cu mii de ace cu vîrf otrăvit,
(ca acasă într-o dimineată)
în coliba mea de cuvinte si de gheată
de aici, de la Polul Nord
al cuminteniei/nebuniei mele,
si am dedus că tu erai axa pămîntului
iar eu mă învîrteam în jurul ei
a desteptare
ca ieri la înviorare
sau poate că acela era un vis
în visul de azi-noapte,
care este miezul visului de-acum, în care îti scriu
ca să mă eliberez de încă un pustiu …
la drept vorbind, nici nu stiu
unde as putea să fiu,
aud doar că dinspre tine
vine un ecou sidefiu

12

Să stii că astă-noapte
am dormit cu capul pe-ale tale soapte,
noaptea parcă se făcea mai albă,
soaptele jucau în salbă, iar literele alfabetului
luaseră forma celor mai frumoase
păsări de pe pămînt si din rai.
nu-ti vedeam decît buzele arse de dor,
pe care se topea o jumătate de nor.
înjumătătindu-mi-se spatiul rezervat
pentru scris,
îti trimit pe nebuloase alei, doar un crîmpei de vis,
niste torente calcificate de lumină,
o coloană infinită a unui gînd oniroid,
păduri de mesteceni si brazi brumati,
cîteva catedrale de azur,
viaducte si castele, si multe,
multe stele

20

E a treia oară
cînd mi se întîmplă
ca o lacrimă uriasă
în formă de catedrală de zăpezi viscolite
să-mi înghete în timpul noptii
(mai precis în perioada cît am dormit)
tocmai în pragul colibei,
blocîndu-mi iesirea si
obligîndu-mă să-mi închipui o a treia usă,
folosindu-mă de flacăra outogenă
de sub tîmpla-mi stîngă plină, cu adverbe coapte.
coliba mea în formă de calotă polară
are acum trei usi,
trei ferestre si trei trepte– praguri de foc
la fiecare intrare,
trei semne de întrebare– raze stinse-
cu care încerc să aflu secretul
de a iesi din cerc …

25

Aici,
în centrul cercului polar,
(veritabilă mandală)
alunecarea lentă în sintaxa transeelor
nesomnului
sfîrseste repede în copca unui gînd oniroid,
iar pînza de păianjen a reveriei
pare o încîlcire în mierea zaharisită
a tainei invulnerabilitătii din jocul prelins în ceasul
fără ace.
Astfel,
(print împăcat al inocentilor)
pot să te văd, Penelopă răbdătoare,
cum destorci firul din caierul amintirilor,
cum destrami urzeala fiecărei zile,
rotunjindu-le într-o perpetuă,
imobilă clipă,
de multă imaginatie făcînd
risipă …

33

De la al tău anahoret proclet,
primeste acum si un colet albastru violet,
cu mai multe salbe de nopti albe.
poartă-le cu grijă cînd ti-e dor
de mine
si te troienesc cele suspine!
poartă-le prin casă
nu iesi în stradă!
nu e bine lumea
cu ele să te vadă!
poartă-le numai cînd esti singurică
si-ai să auzi clarul de lună cum pică
în apa fără riduri a unui vis,
cu vedere panoramică
spre paradis …

38

În clipa solemnă cît o mie de ani lumină
cînd ochiul se îmbată
de luminiscenta aurorii boreale
si universul întreg respiră,
cu plămînii tăi, credinta în moartea vie,
răsuflarea îmi îngheată sub
forma unei catedrale de azur din imperiul somnului
volutele îndoielii se împleticesc în
altceva-ul hazardului, iar
din boabe de vremelnicie
răsar păduri de tîlcuri aiurînd în pustiuri de albe oase
încîlcite în geometria rigorii
fluviului maiestuos din
inima pietrei albite în asteptare,
în timp ce în pridvorul
depărtărilor înmiresmate cu porti deschise
un alt fel de infinit
răsare …

49

În linistea de bronz imperial,
       filtrată prin armonii de ceasuri albe,
cînd noaptea polară
îsi închide tunica neagră
cu bumbi strălucitori de sidef,
în străfundurile oceanului fără valuri,
picătură de vesnicie,
se zăreste o lume de gheată
scufundată într-un somn adînc,
mai adînc decît abisurile
de sub mine,
o lume de singurătăti si zădărnicii,
emanînd energii mistuitoare
si fiori de mîngîiere
zvîcnind din frigul dorului,
din care îti trimit un buchet si tie
să-ti fie de folos,
de te vei afla cumva cîndva
la ananghie…