Adam MICKIEWICZ

6.

Prietenii

 

Pe lume

Nu-i acum prietenie adevărată

Vă spun eu ultimul exemplu, deîndată,

Din districtul Oszmian pe nume:

Trăiu acolo doi cumetri – Mieszek si Leszek

Si erau una amîndoi:

unde erai tu, acolo eram eu,

ce era al meu era si al tău.

Se zicea despre ei că,

De găseau o nucă,

O boabă,

O împărteau degrabă.

Într-un cuvînt, să zici,

Nici acum nu-s multi asa amici.

În fine, o vorbă să rup:

Două suflete – ntr-un singur trup.

 

Uite-asa stăteau la o palavră

Despre prietenia lor, în umbră de dumbravă,

Alintîndu-se cu vorbe dulci,

În croncănit de corbi si cîntecel de cuci,

Drept lîngă ei si fără preget,

Se auzi un răget.

Leszek tup! pe stejar,

Se catără ca o ciocănitoare,

Mieszek însă nu e sprintar,

Doar de jos întinde mîna a salvare:

“Cumetre”!

Cumătrul, însă, era sus, pe creste.

 

Abia apucă Mieszek să clipească,

Să albească

Si să cadă cu fata în iarbă,

Că Mos Martin îi mormăie în barbă.

Dă peste el, îl pipăie cu totul:

Zace ca mortul.

Îl adulmecă si, de la acea duhoare,

Ce putea să vină dintr-o frică mare,

Trase-ncheierea, fără gres,

Că e un les,

Că nu mai este proaspăt.

Prin urmare,

Mormăind a dispret pe cărare,

Se răsuci si dispăru-n desisuri,

Căci ursul nu mănîncă niciodată

Carne de Litvan stricată.

 

Abia ce se trezi Mieszek…”A fost de rău cu tine!-

Strigă cumătrul Leszek,

“– Ce fericire, Mieszek!

Că nu te-a mursecat. Ei bine,

Ce-a tot gîfîit el acolo, peste tine,

De parc-ar fi avut ceva la ureche a-ti spune?”

“Mi-a spus – zise Mieszek -(Pe Sfintele Moaste)

Că prietenul adevărat, la nevoie se cunoaste! “

 

(Poezie din perioada rusească)

Districtul Oszmian –district în voievodatul Wilno, pe timpul celei de a II-a RP, avînd sediul în orasul Oszmiana. Se compunea din 10 comune, 2 orase si 5 orăsele. Acum se află în Belarus.

7.

Ratiune si credintă

Pe cînd fruntea înteleaptă si cu fulger ca un zeu

Am plecat-o dinainte-I ca pe-un nor fată de Soare,

Domnul a urcat-o-n ceruri ca pe-un arc de curcubeu

Si-a pictat-o-n raze mii solare.

 

Va străluci acolo, cred, ca mărturie,

Cînd pedepsele vor curge din cer strop cu strop,

Iar cînd poporul meu se va-nfricosa de potop,

Va privi curcubeul si va uita de mîndrie.

 

Doamne!

Cu trufia mea s-a aprins duhul umilintei,

Desi superior străluce pe albastrul ceresc,

Doamne!

Eu n-am luminat cu sclipirea pocăintei,

Lucirea mea e palidă oglindă de foc dumnezeiesc!

 

Privit-am cu grijă mărunta, umana suprafată

Cu ale sale gînduri, culori si vrerea nemuririi:

Mărete si tulburi păreau sub ochii gîndirii,

Mărunte si clare – Credinta te-nvată.

Pe voi v-am zărit, asijderi, orgoliosi savanti de măsută;

Cînd furtuna vă mătură ca pe niste gunoaie,

Închisi în sine ca melcul în a sa căsută,

Micutilor, ati vrut să stiti si crugul lumii de se-ndoaie.

 

Necesitatea – ziceau-venită din vointa oarbă –

Domină lumea, precum Luna stăpîneste mările.

Altii spuneau: e caz de samavolnicie în omenirea slabă,

Precum vînturile în spatiul ce domină zările.

 

Domnul a cuprins ale oceanului valuri

Si le-a poruncit Pămîntul să tulbure vesnic,

Dar granită le-a făurit pe-o scară, pasnic,

De care-n veci se va lovi la maluri.

 

Zadarnic vrea să salte din pămîntesc mormînt;

În vesnică miscare, pe ea nu e stăpîn:

Cu cît mai sus se urcă, cu-atît mai jos el pică,

În vesnică urcare, la cer nu se ridică.

 

Si raza de lumină, ce Soarele aruncă

Pe marea furtunoasă, se joacă în răstoace,

Nu se-neacă, ci-n curcubee se zdrumică,

Apoi la Cer, de unde a venit, se-ntoarce.

 

Umană ratiune! În fata Domnului esti mică,

În palma sa atotputernică esti doar o picătură;

Lumea te cheamă, în necuprins ocean te fură

Si, pe-a ta scufundare, la Cer în zbor se ridică.

 

Părea că la margini atingi orizontul;

Zadarnic nava cu pînze zboară ca vîntul,

Înconjură Pămîntul, la ceruri nu ajunge;

Nicicînd valul tău margini de Cer nu atinge.

 

Te umfli, te turtesti, negru te faci si lucesti,

Scormonesti în abisuri si spre înalturi pornesti,

Cu norii plini de apă faci aerul negru-mormînt,

Cu grindina cazi – tu esti mereu pe Pămînt!

 

Iar raza de Credintă, pe care Cerul o aprinde,

Topeste picătura, aprinde ale tale trăsnete, vizibil

Si luminează oglinzile tale senine;

Ah! Tu fără Credintă ai fi fost invizibil.

(Poezii din perioada Roma – Dresden)

 

iunie 2009

Traduceri de Alexandru SERBAN