Clopot în exil
                               lui Ioan Herescu

Cu fruntea dărîma cîntece
izgonite în grădina publică
de nimeni întelese

purta în privire ca parolă
doar vorbe notate pe ascuns

nu stia cît de subredă poate
să fie umbra unui tei
la adăpostul ei asculta
cum înfloresc trandafirii –
părere
mereu silabisită cît să plutească
prin fata ochilor peste întrebările
căzute scoase la vînzare de vîrsta
unor mîhniri agonizante

Strigăt si lacrimă fugară

Asculti mormăitul sufletului
ciudătenia de-a înălta
visul tău Marie
fără podoabe si semne
ca o întîmplare cu zvonuri
limpezi descifrată în podul palmei

ti-i dor de zarzărul din fata casei
ce se tulbură cînd îl privesti
rostogol clopotind cazi
din păcat în păcat si întrebi:
cîti ani să aibă oare Dumnezeu?

Absentă întoarsă cu fata spre mine

În tăcerea iscată
trup de iluzii strălucind
si eu areopag cumpărat
cu drahme si poeme nescrise

mă iau după steaua ce cade
si stîrneste ratele sălbatice
de prin cotloane
după rîma ce intră cu capul
vorbitor în amintirile mele
fără drept de recurs

Ploaie în do major pentru
o fereastră si două raze fugare

Trestie peste aerul în lacrimi
odată si încă o dată
amărăciunea unui cîntec sărută
fără să atingă
sînii unei frantuzoaice
                               tîlhărindu-i…

se aud ferestrele întrebînd: încotro
nimfelor si voi plopilor
pe care ape
ispititoare veti duce suspinul lunii
căzut la marginea patului meu
în disperare?