Irina LUCIA MIHALCA

 

ATÂT DE APROAPE SI TOTUSI DEPARTE ...

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte crestem,
ne înăltăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului, dincolo de albastrul cerului
străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit
Intru în inima ta cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme si gânduri!

Doar luna, rotunda lună
se iveste printre norii răsfirati de vânt,
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor pe râul
ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda luna ne îngână soaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârsit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape si totusi departe,
Mă cauti, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Vesnică.

PLÂNG COPACII

 

Plâng copacii,
Poti auzi durerea lor?
Nici ploaia,
nici lacrima ta n-o aude.
Nici sfintii
nu le aud bocetul.

Plâng copacii...

 

 

TRANSFUZIA

 

– Dacă simti un minus plusul este la mine!

Timpul îsi cere echilibrul si netezirea drumului,

Pe lângă lumea noastră mai există una

sunt locuri doar pe unde poti trece dincolo...

(Timpul nu mai are răbdare!)

– Ne încâlcim, ne ametim tot mai mult într-o pânză,

în pânza timpului dulce-amar...

– O gutuie e lumina din fereastra timpului!

Din asta suntem făcuti,

din suferintă si chin îngemănate

cu plăcerea de a avea ceva,

de a simti altfel, mereu noi, mereu altii,

noi emotii, regenerare nu stagnare,

Urcăm, ne usurăm consumându-ne!

S-a rupt vreun fir? Poate nu, altfel nu mai scriai,

Ne complicăm când totul e simplu...

Prea obosit să mai strigi,

frunzele ti-au iesit din orbite,

sângele s-a făcut tărână si tot nu ai uitat-o,

ai căutat-o sărutându-i disperarea,

ai alintat-o în recea moarte, dar nu ai uitat-o,

asteptai ochii ei plutind de dincolo de timp

si iată, vezi copacii ce au îmbrătisat-o odată cu tine,

singuri si galbeni, nocturni si nebuni,

cum era zâmbetul ei.

Când prin transfuzie în sângele venelor

ti-a intrat noua sevă s-a născut

un curs armonios în delta sângelui tău

Când seva ti s-a strecurat în corp,

în noul corp necunoscut, asemeni florii hoya

ce se deschide într-un anume timp,

într-un anume loc, în taină

înfloreste-n inima ta o nestiută frumusete,

o negustata lacrimă...

În delirul mecanicii inimii

acul indicator al orelor ceasornicului inimii

îti străpunge pielea într-un singur sens

Din trupul rănit, în locul nestiut

printre atâtea perfuzii urcă seva vietii

pentru a încălzi acele locuri neînsorite,

pentru a-ti înrosi harta neterminată

Din inimă în inimă picăturile de sânge donate

sunt petalele macilor purtate de vânt, de vântul sperantei...

 

CÂNTUL VIORII

 

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ti
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge usor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-si poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge în linistea rotundă a noptii
cântecul rosu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul desertului.
E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele vântului.

O vioară!
Inimă rănită de tăisul pumnalelor.
Cântă vioară, cântă-ti
tânguirea inimii!