D UREREA DE A FI ROMÂN

Convorbiri cu

Ion Milos

− Tot supărat, Ioane? (O paranteză: bronzat, stenic si, totusi,

mîhnit, Ion Milos vine de la Mondiala de la Neptun si, în drum spre Cluj

unde va fi declarat cetătean de onoare, face un popas la Festivalul

„Gheorghe Pitut” de la Beius). Deci, cum a fost?

− Vorbirăm vorbe goale. Stii cum sînt românii... Flecari. Trăncănesc.

Vorbesc mult si fac putin. Sau cum, mai ieri, scria un confrate la gazetă,

iscălind o tabletică: mai bine am vorbi mai putin si am mătura mai mult.

− Ce propuneri ai?

− Eu propun fapte. Si nu cred că nu sînt bani, că ducem „politica

buzunarelor goale”. Mai degrabă sînt prost cheltuiti. N-avem management

cultural. Promovarea valorilor ar trebui să fie, nu spun o noutate, politică de

stat, slujind, nu slutind imaginea noastră culturală. Nu ne pricepem s-o

facem. Rămîn cîteva initiative individuale, răzlete, dar, de regulă, în jocul

optiunilor intervine functia, mai ales; se traduc „românii la putere”.

Falsificarea si înstrăinarea elitelor reprezintă un pericol mortal. De ce oare

tot ce tine de national e blamat? De ce nu faceti distinctie între

nationalismul demagogic si cel necesar, obligatoriu?

− Stiu că te-ai supărat foarte cînd cineva te-a numit prietenul

României . Evident, „dintre cei mai statornici”. De ce te-a necăjit vorba

confratelui?

− Eu nu sînt prietenul României, eu sînt România însăsi, eu sînt

produsul spiritualitătii românesti. România este tara limbii mele, eu sînt

suflet din sufletul românesc. Deci, în sensul acesta, as dori să fiu odată

acceptat în tara limbii mele. Prieten poate să fie cineva care nu apartine

acestei tări. Nici cu trupul, nici cu sufletul. Ori, fiindcă sînt România si voi

muri cu ea m-am hotărît să fac fapte bune pentru tara limbii mele; de aceea

am iubit-o de la început cu o dragoste imensă si sinceră.

− Tu spui într-o poezie: „cu destinul nimeni nu se poate bate”.

Constat că te bati si sînt convins că vei birui.

− E trist ce-ti spun: nicăieri nu mă simt mai singur ca-n patria limbii

mele. Nu am niciun drept. Din cînd în cînd „mi s-a aruncat un os de laudă ca

unui băiat drăgut si prost” (astfel m-am adresat, printr-o scrisoare, fostului

ambasador al României la Stockholm). În plus nu cred că se va întîmpla

mare lucru în perspectivă, totul trebuie privit din punctul de vedere al

mentalitătii. Există în noi un fel de blestem, românii care vor să se ridice la

universalitate trebuie să plece din România.

P OEZIA / vară 2010

13

− Ăsta să fie „infernul etniei” de care vorbea Cioran? Sau „blestemul

mioritic”?

− Aproape toti scriitorii români nu sînt interesati de promovarea

literaturii noastre; doar ei să fie publicati, doar ei să fie tradusi, asta îi

frămîntă. În Suedia am fost nevoit să renunt la drepturile de autor. Cînd iam

oferit pe Blaga si Bacovia unor editori, i-am prezentat asa cum mi-a

dictat constiinta: ca fiind mari scriitori. Stii ce întrebare mi-au pus? Dacă

sînt asa de mari, de ce nu sînt cunoscuti? Nu au înteles de ce românii nu-i

promovează, punînd la bătaie sumele necesare. Atîta timp cît nu valoarea

contează în România ci apartenenta la gască, la clan, la bisericută sau partid

nu putem să ne simtim bine la noi acasă si nici în lume. Refuz să fac politică.

Eu vreau să-i tratez pe toti românii ca români, indiferent de apartenenta

politică. Dar stiu că se va continua asa, din cauză că asta ne e mentalitatea.

Ori mentalitatea nu se schimbă nici într-un deceniu, nici într-un secol.

− Să asteptăm sau să actionăm?

− Evident, să actionăm. Dincolo de orice guvern este natiunea. Tara

trebuie sprijinită. În anii petrecuti la Paris aveam prieteni unguri; fără a fi

de acord cu politica oficială, cînd era vorba despre natiunea maghiară,

acestia actionau împreună. O formidabilă solidaritate! În România se pun

etichete, la noi nu primează natiunea, ci partidele si guvernele.

− Continuă, cu voiosie iresponsabilă, „războiul românilor cu

românii”, cum spunea regretatul Grigore Vieru.

− Da, apăsat da! Din punct de vedere creativ noi sîntem un popor

foarte dotat. Românii au poate cea mai frumoasă muzică populară din lume.

Dar intervine partea teribil de rea a românului. Lumea nu ne cunoaste

poezia, noi nu am reusit să ne plasăm reusitele si realizările încît, iată, evreii

americani lansează compozitii pe melodii românesti. Crezi că se scriu multe

rînduri despre succesele celor care ne reprezintă cu adevărat? Totul este

interpretat politic! Te trezesti lovit si din dreapta si din stînga.

− Te-ai „săturat” si tu de România? Mă gîndesc la junele Sabin

Gherman care a stîrnit ceva valuri prin tară, culegînd semnături pentru

proiectul federalist, proiect care a încîntat-o pe doamna Barki, vieneza...

Ne apasă această fatalitate a dihoniei?!

− Sîntem niste tîmpiti. E o trăsătură a noastră, a românilor să ne

dezbinăm, să lucrăm în clanuri. Mentalitatea de clan desparte cultura în

două: în cult si în ură. E drept, am scris că „în România sînt străin”. Că

realitatea românească m-a „dezbrăcat de vise”. Că nu-mi place drojdia

balcanică ori civilizatia „semintelor de bostan”. Sînt multi români care mă

duc de nas de atîtia ani. Dar eu iubesc România. Si o voi iubi.

− Te cam contrazici. Poti iubi niste oameni care ti-au întors, nici

măcar gratios, spatele?

− Pot. Si nu mă contrazic. Lucrurile acestea le-am făcut din pesimism.

Omul pesimist vede răul si încearcă imediat, dacă este om, să-l înlăture, să

înlăture boala, să taie tumoarea în timp ce optimistilor nu le pasă, te lasă să

mori, iar ei cîntă si joacă... Eu folosesc aceste notiuni de pesimist si optimist

P OEZIA / vară 2010

14

în sensul existential al cuvîntului si nu în sensul bunului simt care n-are

nimic de-a face cu adevărata esentă a acestor două cuvinte si nu după auzit,

ca... lăutarii care habar n-au de note, dar totusi cîntă... Deci, a fi pesimist

înseamnă a iubi! Tot ce avem în lume mai frumos le-o datorăm pesimistilor,

fiindcă ei au în creier microscopul sau lupa care le ajută să vadă microbii si

încearcă, fiindcă iubesc viata, iubesc pe om, să salveze lumea de această

urîtenie.

− Cum rămîne cu cetătenia?

− Mai bine nu mă întreba. Iar mă amărăsti. Am făcut minuni dar nu

sînt văzut cu ochi buni în tara limbii mele. Eu nu confund adevărul cu

puterea si nici nu mă căciulesc. Guvernantilor le e frică de ăstia cu gura

mare. A, dacă cerea Ana Maria Narti o casă... Ascultă, sus-pusenia

românească nu apreciază oamenii de treabă. M-au păcălit cu cetătenia de

onoare. Domnul Ion Iliescu îmi dă un autograf pe „ Revolutia trăită ” si mă

numeste Ion Miclos! Am depus tot soiul de cereri si nimeni nu s-a

învrednicit cu vreun răspuns. Ce să mai zic? Iată o probă, un fragmentel

dintr-o petitie depusă cu ani în urmă: „Paharul răbdării mele a început să

curgă. Nu mai am puteri nici să plîng, nici să urlu. Sufletul meu este plin de

greată si scîrbă. Administratia statului român a reusit să-mi distrugă avîntul

si dispozitia creativă, pofta de viată, averea si sănătatea. De 25 de ani de

cînd vin în România, statul român nu mi-a îndeplinit nici o cerintă, nici o

dorintă, nu mi-a făcut nici un favor (...) A ajuns timpul să punem punct

comediei. Cer ca statul român să-si schimbe radical atitudinea fată de mine

si să mă aprecieze după adevărata mea valoare. Sîngerez fără sperantă. Cu

salutări de durere, Jon Milos”.

− Mai sîngerezi? Stiu că nu esti nici un răsfătat al exilului. Dan

Culcer spunea că exilul ca atare nu mai există.

− Gresea. El poate fi o stare de spirit; pentru altii e o sinucidere. Sau,

în viziunea lui Petre Dumitriu, o supravietuire „pe muchie de cutit”.

Românii din exil nu se înghit, stii si tu. S-au supărat pe mine că veneam în

România. Dar eu traversam o criză de identitate, prezenta mea aici era

vitală, precum aerul. Asta nu pot ei să priceapă... Eu mă născusem în altă

tară... În plus, toti fac politică, îsi dau cu părerea. Toti sînt analisti (prosti!).

Prea multe păreri strică. Păreri multe are omul prost.

− Să-i iubim pe cei cu idei putine dar fixe?

− N-am spus asta. Dar un rationament (în floare) precum „cine nu-i

cu noi, nu există” într-un climat în care gasca e suverană, face victime. Sînt

pe listă! Adversitatea din jur te (mă) copleseste. Cîte minciuni! Ar trebui si

la noi o lege contra defăimării. Prietene, toleranta e doar un subiect de

simpozioane! Eu am făcut „minuni culturale”. Ce a făcut România pentru

mine? Am prieteni aici. Ce fel de prietenie ne leagă? Eu îi traduc, ei nu mă

ajută. Uite, cît am cheltuit pentru antologie cu telefoanele si drumurile, îmi

puteam lua apartament în Bucuresti. Si voi? Voi cititi prostiile lui Goma. În

Suedia nu l-ar publica nimeni. Intoleranta egocentrică face prăpăd...

− Te-ai lansat într-un rechizitoriu. Cum vezi soarta României?

P OEZIA / vară 2010

15

− Va fi rău. Tare rău. Ura o distruge. Dar, din fericire, radicalismul îi

va rămîne străin. Românii ar trebui să facă saltul în mentalitate de la eu la

noi , să se lepede de „filosofia” cîinilor de maidan si de „grija” pentru capra

vecinului. Asta nu ne lasă să cristalizăm, să iesim din smîrcul bizantin.

Minciuna e încă la banchet. România e o tară bolnavă. Iar vina e a noastră.

Ar trebui să ne asumăm responsabilitatea. De ce credem că vinovatii nu sînt

în ograda noastră?

− Să fie adevărat că noi sîntem mari „producători de alibiuri” (L.

Ulici)?

− La cîte prostii fac guvernantii, la stilul duplicitar alibiurile nu ajută

la nimic. Ochiul Occidentului veghează. Sîntem fălosi că vreme de secole iam

tinut pe turci să nu tropăie prin vest, că am salvat vestul de la turcire;

Occidentul nu recunoaste. Ne lăudăm că ne-am vîrît coada în dosarul

Kosovo. Ei si? Am primit multumiri, felicitări, încurajări; multam, e podul

plin! Nu ne vor ăia. Noi sîntem sărăntoci si ne facem că muncim. Ne furăm

căciula, bre. În anii socialismului triumfător, cînd veneam în tară, Mircea

Ciobanu, Dumnezeu să-l ierte, găsise o explicatie: că „în felul ăsta e sabotat

socialismul” Nu e bine. Pentru voi nu contează tara, ci persoana. Se spunea,

de pildă, că trebuie să sabotăm tara pentru a-l compromite pe Iliescu. Nu e

bine. Ce e asta să înjuri tara, să te pisi pe ea...? Eu voi colabora cu cultura

română. Dacă si altii ar pune umărul, am oferi o altă fată a României.

− Spuneai odată: vai de cei care făptuiesc! Vorbăria nu e si ea un

gest de sabotaj? Pălăvrăgeala încîntată de sine nu alimentează „biblioteca

proiectelor esuate”? Ce-o fi cu această productie de vorbe?

− Chiar asa. Uite la Neptun: bla-bla... trăncăneală. Cheltuim vorbe,

cum să facem, cum să dregem. Mai greu cu faptele. Individualismul ăsta e,

cred, chestie genetică. Dar e o tîmpenie să crezi că sărăcind tara îi faci un

bine în perspectivă. Atîtia românasi se duc în Occident si scuipă. Atîtia s-au

iluzionat că înjurînd România se luptau cu ceausismul. Cînd vom dobîndi

sentimentul actului obstesc... Stai să vezi ce-am pătit. Mă plimbam în Tulcea

(oras de frontieră) cu cineva, o femeie, desigur, si doi militieni m-au

legitimat. Cînd au văzut pasaportul suedez au intrat la bănuieli. S-au repezit

la doamna care mă însotea: „Ati declarat că vă plimbati cu un străin?”. Si iau

tras o amendă grasă pentru că a încălcat legea.

− Sper că ai plătit tu amenda...

− Bineînteles (rîdem). De unde să scoată amărîta mia de lei (că atîta a

fost)? Legi tîmpite. Asta era societatea care vroia fericire cu sila.

Comunismul – asta e teoria mea, n-aveti decît să nu fiti de acord – n-a fost

niciunde. Ideea a fost dată pe mîna rusilor ca s-o compromită. Să privim

rece chestiunea: ca teorie, la carte, e foarte frumos. Dar în practică n-a fost

niciodată. Să vrei dezalienarea, să aperi demnitatea omului; vrăjeli. Urină

pusă în sticlă de coniac. În politică, amice, calci pe cadavre. Cînd a venit un

papă polonez, am stiut: gata cu comunismul. Kanet!

− Se poate. Totusi, dă-mi voie, colapsul comunismului (care se visa

etern) a fost o surpriză. Nici kremlinologii nu l-au bănuit...

P OEZIA / vară 2010

16

− Eu am stiut că nu mai are multe zile. Dar pe mine mă interesa tara,

nu regimul. Eu veneam în România, nu la Ceausescu. Slujeam cultura

românească, nu partidul unic si nemuritor (care s-a volatilizat în decembrie

’89).

− Putem luneca pe raza unei zile. Putem accepta, alături de tine, că

„viata curge cîntînd”. Spune-mi însă, ce-am putea face pentru ca literatura

noastră să fie pretuită în lume? Putem „regiza” acest interes?

− Eu n-am retete. Fiindcă mă provoci, îmi spun, cinstit, părerea chiar

dacă unii se vor supăra. Întîi, să nu ne mai punem bete-n roate. Apoi: să ne

iubim tara. Cînd un intelectual de calibrul lui Plesu spune că e „frigid la

ideea natională” (a mărturisit-o), la ce să te astepti? Avem nevoie de mari

constiinte, nu doar de mari talente. Ar trebui să ne scuturăm de „capcana

epitetelor”; prea sîntem mari doar acasă, noi între noi. În fine, cred că

interesul poate fi si provocat. Sînt momente în istorie cînd sansa îti

zîmbeste; ea poate fi irosită. Mă tem că revolutia decembristă a fost o astfel

de sansă ratată. Si oricît as huli politica, trebuie să recunosc că acest interes

are o motivatie politică. Gîndeste-te ce imagine a avut România în august

’68 cînd Ceausescu a condamnat interventia în Cehoslovacia. Momentul

trebuia speculat!

− Alinierea se răsplăteste. Asa a fost întotdeuna si oriunde.

− Dar si tinerele condeie care, literar vorbind, erau mai îndrăznete,

din punct de vedere politico-social au fost tot atît de conformiste. Ei, tinerii,

puteau să-mi ia apărarea (cum am făcut-o eu) însă în perioada absentei

mele au apărut vreo trei antologii ale poetilor români din Banatul sîrbesc si

eu nu figurez niciunde. Cînd i-am întrebat, mi-au spus: „Nu, că s-a opus ăla,

cînd a auzit numele tău, l-au tăiat”. „Păi, tu ce ai făcut ca să mă aperi?” – am

întrebat. „Trebuia să nu publici antologia. Uite eu, în Suedia, te-am publicat

chiar dacă tu nu m-ai tipărit”. Datorită mie există astăzi în traducere

suedeză vreo sapte poeti români din Banatul sîrbesc, bine cotati: Ioan Flora,

Slavco Almăjan, Petru Cîrdu, Ileana Ursu, Felicia Marina Munteanu, Nicu

Ciobanu si Ioan Baba. Chiar poezia Ilenei Ursu a fost foarte, foarte lăudată.

− Din păcate Ion Milos e putin cunoscut în România. Ultimii ani,

prin sirul aparitiilor editoriale, au mai reparat cîte ceva. Dar un repros

trebuie să-ti fac: publici la edituri obscure, în tiraje confidentiale. Să

încercăm un „rezumat”...

− Da, sînt putin cunoscut în România fiindcă românii nu vor să mă

cunoască. În istoria României făcătorii de bine au fost rareori apreciati. Cea

mai mare trecere au avut-o totdeauna demagogii, oamenii care se ocupau cu

politica, mai putin cei de partea cărora stau faptele.

− Haide să-i mai bîrfim.

− Flutură promisiuni si, după cum stii, nu le onorează, le pierd pe

drum. Am avut amîndoi, bănuiesc, experiente dureroase. Un editor (nu-i

dăm numele), printre altii, s-a dovedit „mincinos de pute”. Pentru a fi tratat

cum se cuvine trebuie să vorbesti în tara asta o altă limbă. Nu e trist? Ca să

P OEZIA / vară 2010

17

nu mai discutăm despre politicianism, bolnav de balcanism. Ori despre

disidenta de budoar, guralivă si parsivă.

− Andrei Plesu pusese în circulatie o sintagmă potrivită: „curajul

secund”.

− Da, bine zis. Dar Herr Plesu e un sofist. Si noi, bietii, sîntem

comunisti pînă la prînz, după aia schimbăm macazul, si, brusc, devenim

anticomunisti, dacă asa ne e bine.

− Oamenii-giruetă. Un anticomunism feroce si conjunctural. A.

Michnik i-a zis „de cavernă”. Fiindcă lucrează tot cu mijloace bolsevice.

− Ceea ce mă supără groaznic este însă rusinea de apartenentă.

Românii se jenează de conditia lor. Asta nu pot pricepe... A tine la tara ta mi

se pare obligatoriu. Altfel cum ne vom impune lumii? Noi sîntem suspectati

de nationalism si ne tot autoacuzăm; ungurii sînt de zece ori mai nationalisti

dar pe ei nu-i vede nimeni.

− Hai să-ti spun o vorbă de-a lui A.E. Baconsky: „lirismul nu e un

arbore cu rădăcini aeriene”. Îti place?

− Regret că nu-mi apartine. Dar asa simt si eu. Si, fireste, nu-mi pot

uita rădăcinile. Dar mă doare că băiatul, Peter (care e medic) e numit „pui

de securist”. Că prietenii mă înghesuie: Ce te mai gîndesti, bre, la România?

Dacă as fi în locul tău...

Interviu realizat de Adrian Dinu RACHIERU