Miqhael K. MIQHAEL

STRUCTURA POEMULUI:
TAUTOLOGIE, IMPREVIZIBILITATE SI AMBIGUITATE

Analitica ca atare a „poeticului” – chiar dacă ar putea fi văzută drept „deconstructivistă” – pleacă de la un element specificat ca punct de plecare, si anume, de la ceea ce numim sursă a poeticului – întrebarea care se pune, astfel, pe bună dreptate, este: este „poeticul” tot una cu „poeticitatea”? Dar, să comitem acum putin asupra sursei, originaritătii poeticului însusi – în calitatea sa de fenomen originar. Cât este de originar fenomenul poetic? Este el într-atât de originar pe cât lasă să se înteleagă? Literatura ne lasă să îi pătrundem întrucâtva în căile ei, descriindu-ne poeticul ca structură fundamentală a discursului. Să fie, asadar, „poeticul,” un fenomen originar de «deschidere» propriu limbii? Recent, ni se aduce la cunostintă faptul că există deja realizate programe de calculator care compun romane si poezii. Abia din acest moment, cred, ni se relevă într-o lumină cu totul nouă justificabilitatea întrebării noastre privitoare la sursa, la originaritatea poeziei. Ce este, în fond si la urma urmei, „poezia”? Poate fi ea creată de către un soft? Si dacă nu încă, atât de bine, de către unul contemporan, atunci de către unul ce probabil se va găsi în orizontul viitorului? Ne paste, cumva, un asemenea scenariu? Vom avea programe de generare a poemului? Si dacă da, atunci merită să ne chestionăm destul de serios asupra a ceea ce îi face atât pe poeti, cât si pe aceste softuri, recente sau cele viitoare, să poată face un asemenea gest – o atare „călătorie” spre transcendenta unui «Hades»: sunt, într-adevăr, muzele, niste inspiratoare? Să fie muzele, să fie „muzii,” să fie muzica, muzicantii – să fie iubirea? Chiar si dacă ar fi iubirea cea de vină pentru poetic, poeticul are, totusi, anumite scheme repetitive. Pentru ce recunoastem de fiecare dată o poezie ca fiind o poezie, si nu, să zicem, că este o glumă – cum de ne dăm seama, la o simplă aruncătură a ochiului, că aceea este o poezie, si nu un tablou? Poetul însusi, pus în fata colii albe, stie că va scrie un poem, si nu un roman – cu alte cuvinte, si-a pregătit deja întrucâtva fiínta, structura cea mai intimă a discursului său, în vederea poeziei, a scrierii unei asemenea opere. Desi postmodernii au încercat să ducă dincolo de oarece limite poeticul însusi, pentru a transmuta astfel poezia dinlăuntrul ei însăsi si a o face de nerecunoscut, iesind din formalismul clasic al „poemului,” cu toate acestea, acele creatii sunt, încă, recognoscibile drept poeme – si aceasta, cu atât mai mult cu cât creatorul însusi le prezintă drept „poeme”. Acest fapt spune ceva, totusi: si anume, că acest creator îsi dă seama de „poeticitatea” creatiei sale si de posibilitatea ei de a fi speculată ca fiind drept „poem”. Poetul nu asterne mai întâi pe hârtie, si apoi îsi dă seama ca a scris – si nu îsi dă abia ulterior seama că de fapt a iesit un „poem”. Poetul are, oarecum, o cochetare cu magicul – el vede lucrurile „magic” – aici, „magic” însemnând faptul că face el apel nu la „stiintificitate,” ci la o esentă lăuntrică a limbii si gândirii noastre. Stim despre poet aceasta – el îsi îndreaptă atentia scriiturii lui asupra bătăii aripii de fluture, asupra picăturii de rouă care sălăsluieste pe firul de iarbă – aici intervine „poeticul”: poetul, de fapt, ne «spune» ceva, ne spune „cum” anume bate aripa de fluture, „cum” sălăsluieste picătura de rouă. În acest sens, se poate spune că el are o chochetare cu „magicul”: el îsi pregăteste ochiul magic pentru o privire de tip magic: pentru „magia” metaforei. Dar magia sa este una a cuvintelor – nu are pretentia transmutatiei realitătii prin „magic,” ci are pretentia transmutatiei discursului său, iar aceasta, plecând de la propria sa transmutatie fiíntială. În fond, alchimistul – în calitatea sa de „transmutător” – era poet al chimicalelor si mineralelor, în vreme ce poetul este transmutător/alchimist de verb, transmutând discursul în metaforă (sau fie, oare, „poeticul” acest vizat de poet «aurul» discursiv? Să fie, oare, scopul „alchimiei” poetice transmutatia în „poem”?). Dar, cum întelegem metafora? De unde vine ea, în fond?
L. Wittgenstein arunca în lume ideea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” – formulă rămasă celebră, si poate la fel de banalizată si de cunoscută, în anumite cercuri, precum celebra formulă einsteiniană a energiei. Totusi, ea era înteleasă la nivelul limbajului – ea, însă, fusese, cu aproape două mii trei sute de ani înainte, formulată de către Siddharta Gautama (Buddha), si făcea referire nu la limbă, ci la „Fiinta Supremă”: despre Ea/El nu se poate rosti, prin urmare, trebuie păstrată tăcerea (chiar si mentală, ca „linistire” ne-îngrijorată, teoretic, de „problema lui Dumnezeu”). Proiectată întru orizontului poeticitătii, formula lui Wittgenstein căpătă un aer interesant, trăirist: despre „poetic” nu se poate formula, ci se poate numai trăi. Si totusi, asa cum nenumărati sunt interpretii care o afirmă, poemul pleacă de fiecare dată de la metaforă. S-ar cuveni, bunăoară, să pornim cu definitia „metaforei”. Mai degrăbă voi porni însă de la faptul cum este ea cu putintă… Metafora pleacă mai întâi si mai întâi, vorbind de astă dată nemagic, de la ceea ce ea nu este, si nicidecum de la ceea ce ea este – ea pleacă de la tautologie. Din capul locului, tautologia nu este si nu va fi, cândva, interpretată drept metaforă – de fapt, ea este chiar opusul; dar, ea poate deveni „metaforă” atunci când se clivează dintru sine, despovărânduse de principiul identitătii. Tautologia înseamnă: „Cerul este cer.,” „Eterul este eteric.,” „Bătaia de fluture este bătaie de fluture.,” „Roua este rouă.” – poetul pleacă, de fiecare dată, de la tautologie: este actul instantiator si diriguitor al Verbului însusi: „si Verbul a devenit om…,” si Verbul a devenit poem… mai degrabă spus. Căci Verbul, abia odată cu iesirea sa din „tautologie” devine «altceva» – iesind din sine astfel, Demiurgul este „creator,” el nu poate fi „creator” în conditia firească a fiíntei sale: în sine însusi, identic cu sine si păstrat în sine, pentru sine, raportat numai la sine, închis numai în sine, complet numai prin sine. Iesit din completitudine si infinitudine, Verbul devine „creator” – abia de atunci încolo el «face» ceva, crează ceva, rosteste – iesit din tăcerea inefabilă a trăirii, trăirea ca atare devine poem. Rămasă în sine, ea nu se deschide ca poem (aici, „deschiderea” fiind înteleasă în sensul deschiderii florii) – poetul rămas în sine/la sine, fără o relatie proprie si deconstructivistă-de-sine-însusi cu „alteritatea,” nu poate crea nimic: nu are nevoie: tăcerea inefabilă a trăirii îl multumeste îndeajuns si deplin. Grecul vorbea «poetic», referitor la actul său „tragic” al creatiei: poetes era „creatorul,” iar acesta era înteles mai cu seamă „poetic”. Verbul spune: „Verbul este Verb.” – Eu, Verbul, sunt Verbul. Demiurgul iudeic spunea: „Eu sunt Ceea-ce-sunt/Cel-ce-sunt.” Este vorba de o tautologie. Nu este nimic poetic. Când nu spune că „Cerul este cer,” ci când rostim altceva referitor la „cer,” avem o sansă la discurs poetic. „Cerul este înourat.” – despre acest fel de discurs este vorba în discursul stiintific – nu este cu desăvârsire „tautologic,” dar este un discurs de tip tautologic, în general cerul se prezintă având nori sau poate, oricând să fie împresărat cu nori… E mult prea banal – este de tip tautologic. Cu aceste distinctii însă ne apropiem, desigur, de formulările lui Kant: judecată „analitică” si „sintetică”. Tot ceea ce ar putea cunoaste vreodată stiinta referitor la „cer” reprezintă – virtual – suma tuturor judecătilor adevărate despre „cer”. Dacă am avea stiinta tuturor adevărurilor spuse despre „cer,” atunci, oricare din aceste fraze, formulări, ar fi de tip tautologic – anume, oricare din ele nu ar spune nimic nou în raport cu suma tuturor adevărurilor referitoare la „cer”. Însă, în afara acestei sume de fraze care spun lucruri stiintific „adevărate” despre „cer” se mai pot spune multe alte lucruri – parte din ele pot fi catalogate drept „neadevărate,” altele drept „metaforice”. Discursul poetic este acel tip de discurs care nu este de tip tautologic, dar care nu este redus nici simplu la statutul de „stiintific neadevărat” – este discursul metaforic. Ceea ce aveam până acum a sugera începe să iasă la lumină: discursul poetic” este mai întâi de toate netautologic, si, ca netautologic, el este unul „metaforic”. Metafora este ea însăsi o despărtire de tautologic: „Cerul este cer” – „Cerul este înlăcrimat”. Si dacă acest tip de frază contine metafora, această frază o numim „metaforică”; însă, o propozitie de genul „Cerul este un tranzistor.” este mai îndepărtată de metaforicitate, în sensul că ar putea să fie mai degrabă interpretată ca „falsă,” decât ca „metaforică” ori „poetică”. Ce fel de sofware ar fi acela care să «vadă» subtilitătile, care să stie să înteleagă sensul unei fraze pentru a traduce de fiecare dată corect si în functie de ce a vrut autorul să spună, pentru a recunoaste humorul dintr-o glumă, pentru a recunoaste metaforicul unei fraze sau pentru a fi în stare să le genereze? În ce fel si-ar da un soft seama că „Cerul este înlăcrimat” este mai metaforică decât „Cerul este un tranzistor.”? Un poem este, va-să-zică, o alcătuire sau o însiruire de fraze metaforice – însiruire de astfel de fraze care se pot lega între ele semantic, sau nu: care se leagă între ele mai mult ori mai putin. Iesi din domeniul tautologicului atunci când nu mai spui „Cerul este cer” (sau „Cerul este celest.”), ci când spui „Cerul este înlăcrimat.”; iesi din domeniul tautologicului, călătorind în „lumea muzelor,” atunci când spui nu „Roua este rouă.” (desi, dacă interpretăm „rouă” ca verb, la gerunziu, ne aflăm, iarăsi, în fata poeticului: „roua este rouă” în sensul de „roua este rouindă [«se găseste acum rouind»]”), ci „Roua ochilor fiíntei.” sau „Roua este tremurândă.” Nu este nimic poetic în a spune: „Eu sunt Cel-ce-sunt”/„Eu Sunt Sunt-ul” (Exod, 3: 14) – este perfect tautologic, dar, dacă Demiurgul ar fi spus „Eu Sunt Ceea-ce-era”/„Eu Sunt Era-ul” sau, iarăsi, „Eu Sunt Ceea-ce-va-fi”/„Eu Sunt «Va-Fi»ul,” atunci ne-am fi aflat fată în fată cu metafora, cu poeticul, si deci, cu Demiurgul poet. În introducere la cartea sa, Fizica Nemuririi, Frank J. Tipler (Editura Tehnică, Bucuresti, 2008) reaminteste faptul că în original, „Eu Sunt Sunt-ul” nu se referă astfel tautologic la prezent, ci că… cu alte cuvinte, Demiurgul iudaic ar fi putut fi poet: „Ehyeh Asher Ehyeh”. Demiurgul se joacă cu cuvintele: nu este însă în totalitate poet – în aparentă, gândeste tautologic, spunând „Voi fi Cel-ce-voi-fi” (Ehyeh fiind, în ebraică, viitor al verbului haya – „a fi”); interesant de mentionat este faptul că acesta este răspunsul său la întrebarea lui Moise „Cine esti?”. Un răspuns «natural» ar fi sunat: „Eu sunt Cel-ce-voi-fi.” (si nu „Voi fi Cel-ce-voi-fi”); asadar, înteles astfel netautologic, cu alte cuvinte, „logic,” răspunsul Demiurgului se prezintă fiind cu desăvârsire alogic, si mai degrabă poetic. „Eu sunt Cel-ce-voi-fi” este deja o metaforă chiar în sensul unor exemple mai înainte mentionate: „Cerul este înlăcrimat” – dacă Demiurgul s-ar fi jucat până la căpăt astfel cu poezia, ar fi rostit, poate: „Eu sunt Cutremurătorul Fiíntei”.
În revista Poezia nr. 1/2008 avem la dispozitie câteva poeme ale lui Jacques Prévert (în traducerea lui Mircea M. Pop) – una dintre ele se cheamă „Cîntec,” si o reproducem mai jos:
„În ce zi suntem
Suntem în toate zilele
Iubita mea
Noi suntem toată viata
Dragostea mea
Noi ne iubim si noi trăim
Noi trăim si noi ne iubim
Si noi nu stim ce este viata
Si noi nu stim ce este ziua
Si noi nu stim ce este dragostea.”

Am luat acest exemplu tocmai pentru a ilustra caracterul tautologic – acest poem face parte din acele poeme care realizează „poeticitatea,” aerul poetic tocmai prin tautologic. „Suntem în toate zilele […] Noi suntem toată viata” – ideea este: „Noi suntem însiruirea zilelor noastre”: „Însiruirea zilelor noastre (viata noastră) suntem noi”. Mai departe, tautologicul iese si mai pregnant în evidentă: „Noi ne iubim si noi trăim/Noi trăim si noi ne iubim”. Desigur, ceea ce se încearcă a se sugera este tocmai faptul că această inversiune nu mai contine încă întrânsa caracterul de „tautologic”. Cum este cu putintă ca tocmai prin „tautologic” – anume, prin «despărtirea» de însăsi poeticitatea poeticului – să se nască de fapt poemul?

(continuare în numărul viitor)