Emilian MIREA

 

cafeaua de dimineată

preparai cafeaua de dimineată

si neglijeul tău transparent lăsa vederii minunătii carnale

 

nu ai fost niciodată constientă de comorile tale trupesti

pentru care orice bărbat si-ar pierde mintile –

si cine poate spune că eu nu mi le-am pierdut?!...

 

orgolios din fire cum sunt nu recunosc că te iubesc

nu recunosc că fără tine as fi o frunză îngălbenită

nu recunosc că tu esti pansamentul meu pentru singurătate

definitia fiintei mele neghioabe

 

uneori gresesti cafeaua prea dulce

parcă pentru a masca amărăciunea zilei care urmează

parcă pentru a-mi spune că sânii tăi tresaltă la gândul

atingerilor mele

care nu vin totdeauna la timp

 

si de fapt te iubesc până la ameteală

uneori plec de acasă epuizat

clatinându-mă ca în betie

si trec printre oameni cum as trece printre lujere de trestie

nevorbitoare

pentru că nu mai aud nimic împrejur

si pentru că existenta ta mă striveste ca pe un vierme

între copertile unei Biblii vechi

 

existenta pusă la index

dacă omida devine fluture

dacă lutul devine cărămidă si oală de gătit

dacă tu devii tot mai femeie cu fiecare zi

cu fiecare noapte de dragoste dementială

cu fiecare revolutie hormonală

înseamnă că si eu pot deveni altceva

mereu altceva…

 

acum vreau numai să remarc că evoluez

către ceva încă nedefinit

vreau să remarc că astăzi lumina parcă vibrează altfel

sânii tăi parcă sunt mai săltati

 

si mă pregătesc de plecare la slujbă

si niciodată nu stiu dacă mă mai întorc teafăr

din jungla asta de afară

care mi-a pus sufletul în ghips si existenta la index

 

poate singur

mai respiră cineva odată cu mine

pe aceeasi pernă

este la fel de singur si de trist

poate că scrie si el –

nu l-am întrebat

poate că odată vom semna împreună

pe coperta unei cărti

asa cum semnăm împreună

cu respiratia

pe relieful fiecărei nopti

 

acum în somn

cu o mână ridicată

el desenează

în întuneric

o călătorie parcă a sângelui meu

 

domnisoara cu trandafiri

iesisem la plimbare cu domnisoara cu trandafiri

si îi spuneam – stai lângă mine aproape

să simt cum se înnoadă sângele si cum nechează

caii în paradis

 

eu am o pălărie pe care n-o port

tie ti-ar sta foarte bine cu ea

ti-ar de un aer de sălbatică

de îngrijitoare de cai

 

mint acum

mă străduiesc să-ti spun cuvinte frumoase

si tandre

iar tu plângi cu lacrimi mari

ca niste cruci