Gabriel Adrian MIREA
Repetitii
Aici printre ceturile groase
privesc o vreme, dispar apoi după-înăltimi,
mi-e capul greu si mândru si fantast,
am fost doar eu sau o nălucă!
Mă misc pe planuri diferite de viziuni,
ochii tăi îmi vânează prezenta,
m-ai văzut… respiri mai adânc a existentă,
m-a acoperit ceata… izvorul îngheată-n durere.
Tu tii minte toate locurile aparitiilor mele,
le-ai însemnat cu cruci, o câte cruci are de sters ceata,
câteodată sunt doar voaluri, sunt unduiri,
când m-ajungi în îmbrătisarea ta e doar ceata.
În ochii mei se citea sinceritatea, durerea, chemarea,
de fapt tu citeai în dor ochii mei…
Reusesc să străbat spre tine prin ceată
atunci când tu mă misti prin tărâmuri cu eruptiile tale.
Iubito, între noi e doar un perete de ceată,
e asa putin, asa usor de trecut,
– Unde esti iubitule, mi se ponoseste trupul
în mângâierile tale de ceată, în vorbele tale de ceată.
Tresari… parcă am trecut pe lângă tine
sălbatec si singur, fantast,
parcă nu as trăi decât din măretia
de a veni din ceată si a pleca în ceată.
Domneste
Am fost într-o clasă de voievozi.
Toti se credeau măreti, viteji peste măsură,
unici, li se făcea orice poftă.
Credeau că orice femeie frumoasă
le-ar putea fi amantă.
Unul stătea într-un picior,
pe celălalt îl pierduse
într-un amical cu turcii.
Unul a rămas cu privirea în zare,
invidiat pân la orbire
de oamenii holului.
Erau câtiva voievozi fără cap,
dar în pozitii de gânditori,
căscau putin, domneau si mai putin,
n-ajungeau nici să-i stie lumea.
Deasupra voievodului 3
stătea un curcubeu alfabetic.
Voievodul 26 îsi inventaria mânăstirile
si-si socotea o medie anuală,
un voievod blond îsi ducea geanta
cu câteva capete de boieri si-o minge.
Toti voievozii erau la vârsta pletelor
si se purtau după ultima modă-a Stambulului.
Era o chestie. O nouă domnie.
Afară turna cu putere.
Lor le lăsa gura apă.
Oamenii care aruncă stânci
Vin din uitarea de timp
cu vesminte dace, cu chipuri
cioplite si neîndurători.
Din ochii lor
– la suprafată oglindind
curbele bolovanilor zvârliti-
tâsnesc razele umede ale prezentului.
Mă cuprinde o dulce schizofrenie.
Oamenii cu pietre m-au luat la tintă,
stau pitit în mine
ca-ntr-un pisc
neajuns de tunuri, de rachete.
Ei ar putea fi pe blocuri,
pe capotele masinilor,
pe stâlpi,
ei îsi răsuflă furia
în crivătul ce-mi pălmuie obrajii.
Mi-e teamă să privesc spre cer.
Un meteor acum e sigur aruncat
de vreun hoinar stelar
si, dac-ascult atent,
netulburat de vreo masină,
un tramvai, un betivan cântând,
aud un suierat de lup
si-un suflu de-obiect greu.
Sar într-o parte. Vineeee!
În locul unde-am stat,
spre care n-am curajul
să privesc,
se-aude-o bufnitură.
Pământul geme
si se-nchide pentru-o vreme.
Sar într-o parte. Vineeee!
