TINERI AUTORI

Gabriel Adrian MIREA

Llano Estacado

O stradă ruptă de oras. Vîntul pustiului,
pîrîuri de nisip în miscare,
pîrîuri de scaieti.
Cîtiva ochi acoperă cîmpia înaltă de sare,
par placizi, îngroziti.
În zare tocmai a murit o femeie,
s-a luptat contra vîntului,
cu foamea, cu setea, cu gloantele.
Momîile cu palme de nisip
i-au furat viata.
Am gemut. Era femeia mea.
Am si bătut zarea, lăsînd
perechile de ochi în asteptare.
Tîram de plete moarta,
mîinile ei erau negre,
as fi vrut să ajung pe strada mea
s-o îngrop crestineste.
Nu mai aveam forte,
orizontul, nu stiu cînd
înfulecase asezările mele umane.
Era doar nisip, cîteva tigănci
mă fugăreau – Ăsta e bărbatul.
Tipau. Ăsta e bărbatul.
Le-aruncam pumni de nisip în ochi.
Multumeau. – Ce galbeni frumosi pentru salbă!
Îi tinem conasule, te tinem si pe tine,
cu  cîtă nerusinare
vom dansa seara asta.
Trebuie să îngrop moarta. Plecati !
De ce îi furati geanta?
Lăsati-i măcar actele!
De ce îi furati vesmintele,
de ce nu-i dati nici-o groapă?
O tigancă, momîie cu palmele de nisip,
îmi fură vinele, căzui damblagit,
alături de iubita mea neîngropată,
goală,
mumificată, sărată.
În mine era deja tristetea.
Privirile din oras stiau asta.

 

Mîinile lui

Omul cu mîinile arse
mă atinge pe fată, mă înfioară.
Mîinile lui – inimă de vioară,
Mîinile lui – litere false.
Teapăn, nefericit, neîndurător
privit cu oroare, evitat.
Mîinile lui – alb falsificat,
Mîinile – vioară fără culori.

Pielea lui de pe degete smulsă,
o amintire de foc si-o încercare.
Mîinile – inimă de vioară moale,
Mîinile lui – o falsă frunză.

Se ridică si pleacă si plînge,
ochii nostri-s un zid de nemilă.
Mîinile lui – o falsă si albă pastilă,
Mîinile lui – vioară de sînge.

 

Thanatos

Un aer rece... să nu uit... un cal vărgat
cu trei picioare pur si simplu... trecea prin sat.
De coada lui un sir de oameni unduia,
ultimul om era asa de sus că ametea

Avea piese de sah pe pielea sa de cal,
tinea un ritm de samba cînd o pornea la deal.
Si-l îndemnau sălbatic toti oamenii din coadă
cînd sta să dea un sah pe pielea sa de gloabă.

Si satul devenea oras, apoi cîmpie,
calul cu ochii tulburi pare-o anomalie
Ce strînge spectatorii în coada sa mai multi
si unii ies din case, asa, goi si desculti.

Spinarea-i aminteste secrete culinare
e lucie ca apa prin pietre si e moale,
La coada lui se întinde, o, cel mai mare lant
alcătuit din oameni care nu au un sfant.

În fuga sa de cal mă calcă pe picior
cum calcă-o rădăcină, soseaua, un covor.
Si coada lui se rupe si oamenii plîngînd
dispar toti în stomacul pămîntului flămînd.

 

  

Rama
                   
Alerg prin inele.
În fata mea e o tintă la care
n-am s-ajung niciodată.
De obicei trag spre carne si trec…
las în urmă un gust de moarte.
Corpul meu e subtire si lustruit,
capul meu mortal taie mereu aerul
si întrerupe cerul,
se poartă fără logică, tot mai departe.
n-atinge niciodată tinta,
o depăseste, sucombă
o dă pe de lături sau întoarsă.

S-o iau încet… ce pretentii ai, iubito?
Eu sînt un tip de viteză
o tin drept… plec dintr-un punct
si mă duc în oricare altul,
încerc oricum s-ajung.
Tu vrei să plec din tine
si să mă întorc în tine,
mă vrei bumerang, mă vrei complicat
mă vrei strîmb… cu un drum strîmb.
Alerg prin inele
cu-n trup polizat,
tu tipi din urmă, tu tipi din fată,
inelele sînt tot mai strîmte,
îmi macină trupul,
îmi macină goana.
În carnea mea găsesti
mereu mai multe pete de senin.