Viorel MIREA
VICTORIA
Sunt Victoria.
Ca orice Victorie, transform pofta în brate,
bratele-n sampania nevăzută a plăcerilor fricii
si frica-n aluatul primelor clase
în care pustii-si galvanizează pe subt bancă
iluzia de a dansa cu blonde-n weekend-uri ale ah,
ale ah, insule pustii!
Mă întrebi de ce mă deschei, asa din senin,
la primul, sau la ultimul, dar mai degrabă la primul
nasture de la o roză, nouă, sau poate o si chiar tristă,
după o noapte de muncă, sifonată cămasă?
Simturile privindu-te pe-dinăuntrul,
sărutându-te si neauzindu-te,
mângâindu-te si nemirosindu-te pe interior,
sângele exprimându-se peste margini
ca un râu pen-afara pestilor săi,
si văzul asezat dinspre lucruri spre tine -
te vor face să strigi înăuntrului tău:
“Victoria,
trage-mă de mine însumi, dă-mi în gust Paradisul,
lasă-mă acolo unde îsi duce căprioara cerbul
să-i arate pâraiele zămislirii!”
Cu orizontul ca o namilă pe fruntea ta
vei gândi la etajul ce face familiile
să ajute moartea să-si termine clasificările
pe paliere si camere.
Familii ce n-au atins umedul ierbii
cu strâmbul vătrai al piciorului,
familii ascunzându-si viata continuu după cifra,
după rosia cifră scrisă pe usă!
Poate si te vei lipsi chiar de tine, si nu vei fi înăuntrul
când glontele va străpunge usa, în timp ce eu
voi asculta în baie o muzică,
pe care n-ai scris-o tu, n-ai cântat-o,
a lichidului nasterii noastre.
Si glontele va străvezi copilandrul cant de fag al tocului usii,
si va veni o amintire de apă
în care am fost si-am făcut din suflet zăpezi,
si zăpada se preda rece sub mine
iar tu, de deasupra, cald, ca sângele pe durerea măselei,
urcai prin tine însuti, ca mercurul prin termometru,
joia prin vineri,
ca mâna asistentei încercând să-ti numere viata -
si mâna ta, cum se si vede-n fotografie,
va fi un iar ocupat termometru, chiar scala
sub care fierb cifrele poftelor mele de focă.
Un drogat va intra spărgând usa,
cu arma în prelungirea inimii lui, mângâind
cântecul de fier al cocosului,
cu tigara în lucru si cu moartea
în balansoarul pieptului din care viata
mai trage câteva fumuri.
Îmi va lua mirosul de tânără fiară,
îl va căra în nări, chinuindu-se să nu-l piardă,
si va coborî scările ca de pe tron o regină
în timp ce degetul îi va mângâia arma, îi va nichela sexul,
apusul va doborî niste redute
între simturile mele si mine.
Pe o verandă vei veni tu, cavaler al pierzaniei –
si vei coborî chiar din mine,
din frigarea cărnii mele te vei întrupa,
voi crede că esti ceea ce nici
fervoarea coapselor mele ca o alice
nu va-întelege.
Un copil pe care îl furi într-un bar
înăuntrul trupului tău.
Voi mângâia foca pe mustătile ei si pe însăsi
zilele ei!
Pielea sa mă va inoxida si-mi vor lăstări lipsurile
pe care
pentru voi le-am avut!
Si dacă cineva
îmi va desface romanitele alveolelor coapselor,
voi sti că un război,
vai,
un război
se încheie în lume!
Războiul dintre mirosul de tei si salcâm -
un război cât viata ciorapilor mei
rupti de nerăbdarea bărbatului
mai iute
ca pornirea cianurei de a omorî sobolanul.
Atunci se vor întoarce, brusc, păsările si pălăriile,
iar dacă nu sunt plecate – nu sunt plecate!
Atunci mările se prăpădesc prin ele însele
ca femeia-n bărbat,
si vitamina c când vine zăpada.
Arborii călători, femeile, izbânda si nereusita
vor reveni în partea din ele care nu e plecată.
Si tigările, ca niste tigle, mă vor acopări cu singurătătile lor,
si vor da cu picioru-n tristete ca-ntr-un câine beteag,
alt război începe,
ca toate războiale,
alt război,
vai,
între punctele cardinale
ale coapselor mele.
Nordul este întotdeauna acolo,
sub spatele meu!
Boarea de busuioc a trecutului
este sudul,
gata să-ti hotărască sentinta
ca mucegaiul
întoarcerea fructului!
La fel celelalte,
celelalte lucruri,
la fel celelalte,
care, desi au fost,
nu mai vor să mai fie.
Care desi,
dar despre ce desi vorbim noi,
despre acela care în luptă cu viii
nu mai vrea să mai vrea?
Vie!
Între dreapta bărbatului si stânga femeii,
între ochiul sădit al bărbatului si roditorul văz al femeii,
palma dreaptă, umărul drept, coapsa dreaptă ale bărbatului
si umărul stâng, coapsa stângă si palma totdeauna stângă
ale femeii si roditoare,
între toate piesele miscătoare ale femeii si piesele miscătoare
si nemiscătoare ale femeii si ale bărbatului,
sunt niste pieritor de multe legi
supuse dragostei.
El va crede că îmi atât coapsele într-o reclamă
iar undele soldurilor le răstorn,
sampanie,
ca o victorie în cupa cupelor.
Iar prelunga explozie a tâtelor mele
naste incendii
spre moarte.
Dar eu îmi voi fi de ajuns, voi astepta,
va supura întunericul,
iar el va înghiti secul
imaginarului mângâierilor lui.
Si va veni asa, pentru că drag
e târziul fructului
spre viitorul miros!
Numai moartea
soseste
înfiorător de devreme.
Pentru că moartea e multă, dragostea e putină,
învinuindu-se reciproc.
Si voi mângâia foca pe chemările sale de focă
netezindu-i neregulile,
în transeele ei voi adăposti asteptarea,
vor înflori lipsurile
pe care pentru voi le-am urmat.
Si el îsi va aseza sufletul în genunchi
si-mi va citi invizibilul
de pe o coapsă de-a mea,
amară si perseverentă:
“Abstinenta dăunează grav sănătătii!”
Si pustiul inimii lui va striga:
“Să facem dragoste, Victoria, dragoste,
hemoglobina linistii mele, ca la facerea lumii,
ah, ca întunericul cu lumina si soarecele cu uscatul
si ca văzul robust cu ochiul său moale
în timp ce-n tv arbitrul pune mingea la centru
fluierând începutul
în care vietile noastre,
în care vietile noastre, si ele.
Mângâierea lui îmi va pătrunde câtiva milimetri sub piele
până-n cămara unde vibrează
borcanele cu dulceată asteptându-i gura
si pielea mea îi va fi o haină mulată,
o haină de antilopă alergând-alergând
în directia vânătorului.
Vor porni vâlvătăi din seninul coapselor mele
si multe păsări îsi vor pârjoli cântecul -
iar el se va arunca pe subt o parte din mine, domolind
partea din el care sunt.
Nu-i va deranja pe vecini urletele de plăcere ale tribunelor,
nici robinetul picurând în baie
când arcurile-mi ascunse în abdomen si prin solduri,
ah, foile de arc ale unui otel călit în focul unor ani, unor fructe,
se vor comprima si destinde cu puterea de sute de jouli.
Si carnea mea îi va fi preerie
în care îsi va hrăni mai întâi poneiul,
pe urmă murgul si taurul -
“Să facem dragoste, de la primul pătrar al dragostei
până la ultimul,
până la ultimul pătrar al dragostei lunii inimii noastre
si al veacului ăsta prin care-ti misună coapsa,
Victoria!”
Vor fi vorbele de care se va agăta, cu putere,
ca de crengile ciresului copt niste copii.
Atacul advers pune o problemă spinoasă pe care
apărarea trebuie s-o rezolve, temporizând meciul si fără accidentări.
Ciorapii îmi vor cădea ca o dictatură, bikinii
se vor prăvăli ca un tsunami venit din adâncuri,
si tribunele se vor ridica la contactul jucătorilor,
vecinii se vor picta de pereti, se vor lipi de vietile lor,
vor trage cu urechea-n tv fluierând intrările dure
si coapsele mele vor răsufla ca niste anvelope-ntepate
tâsnind din ele jetul de sudoare fierbinte
găurind stratul de ozon al pământului.
Suturile întetite pe poartă,
luna pe umerii tăi nu vor întârzia golul,
nici pe-al doilea care, pe contra-atac,
înaintea primului va veni..
Si mâinile mele vor fi liniile latitudinilor si longitudinile
înlăntuind muntii si dealurile de dinaintea lor
pe care le au de coborât si urcat.
Ca un câine voi scoate limba si ca un câine voi respira
cuprinsă-n respiratia lui!
Un gazon cu vegetatie îngrijită,
să-ti poti folosi tehnica, măiestria -
dar un jucător a folosit mâna, se dictează penalty…
Iar în străfunduri, mările si muntii din mări
se vor zvârcoli si vor naste furtuni si spumă si sare,
leviatanul va lovi din adânc si răcnetul lui
cutremure mari si vibratii, ridicări ritmice si prăbusiri
ale scoartei, dar si ale interiorului, va aduce.
Cearsaful sub mine va implora cu disperare de corb si va plânge
încretitură cu încretitură, galaxie cu galaxie.
Dar cine are timp de atlasuri când arsita cărnii
tâsneste-n afară pârjolind aerul
si te face să vezi puii de vulpe crescând în vulpe
si mirosul circulând prin tijele crinilor?
Pe perete pendula se va misca încoace si-încolo
spre exteriorul si interiorul timpului
si eu privind această basculare care, asemeni siesi,
miscă trupurile si viata din noi.
Si cine loveste asa de puternic în măruntaiele mele,
dacă nu timpul?
Cine-mi răscoleste interiorul, îmi raschetează si-mi zugrăveste
cotloanele vietii mele, dacă nu el?
Piele de câine, pielea mea, vrând să ia locul pielii mele fierbinti.
Si tavanul va fi asa de jos si de-nalt într-o simplă miscare,
marea, un abis si un munte în acelasi nisip al clipitei
pe cât de aproape si pe cât de departe e lumea din toate timpurile
cuprinsă în aceeasi secundă!
El mă va face să cred că vom merge
si mersul pe sine mă îndeamnă să-l tin
să nu cadă-n afară.
Seismul îmi va zgâltâii pulpele, nervul optic si simturile
pe care îngeri veniti special le vor lustrui
cu ei însisi.
Sângele-mi urcând în sânge
se va tăvăli pe covor, suind pe scara de incendiu până-n acoperis.
…meciul devine fierbinte, adversarul sufocându-ne
trage sut după sut
pe directia portii încercând să plaseze balonul exact la păianjen
dar mingea, penetrându-ne apărarea, pătrunde în poartă
chiar pe la smocul tânăr al ierbii.
De după usile mari suierul de balenă al respiratiei vecinilor
ascultând vacarmul înscrierii golului…
arbitrul repune mingea la centru într-un meci care se joacă pe contre
Si tavanul iarăsi se va apropia si se va depărta
de patul suportând greul tranzitiei.
Si voi fi demontată bucată cu bucată, subansamblu cu subansamblu
si întinsă, ca scrumbiile la uscat pe o ată,
părul îmi va curge pe geam acoperind ferestrele până jos, la parter,
iar înăuntrul meu, să stim ce se-ntâmplă, mi-ar trebui niste ochi,
în inimă niste ochi, în dosul inimii niste ochi, în rărunchi,
în carne si sânge ochi să vorbească tot timpul :”Victoria,
uite asta si asta si asta,
reglează-ti arcurile din bazin si din coapse, Victoria!”
Si un cărbune aprins mă va arde si mă va lumina prin interior,
măruntaiele mele descompuse ca un cântec în note,
vor cânta, vor cânta si ce cântec plăcut!
7 la sută, 10 la sută, 24 la sută -
sunt cifre si legi care cresc zvârcolindu-se-n mine, cifre si legi
care cresc zvâcnind în mine, făcându-mă imprevizibilă
ca o mină când se descoperă-n ea neferoase.
Pe urmă cărnea-mi scriind istoria trăită pe loc, jurnale după jurnale,
robinetul întetind picuratul, trenul hurducăind si fluierând
apropierea de ultima statie, pe urmă cazanul eliberând jetul fierbinte,
puternicul sunet de locomotivă,
văile pline de abur, conducta de la baie plesnită,
totul tâsnind prin crăpătura ca un bumb de bujor a zorilor
si locomotiva fluierând sfârsitul unui meci epuizant
al unei nopti în care interiorului tău vulcanizat, Victoria,
nu va rezista mult si va trebui,
va trebui iarăsi pus la compresor si umflat.
Un meci condus bine la centru, spune crainicul, cu contra-atacuri
de ambele părti. S-a jucat mult pe flancuri, cu centrări precise,
frumoase lovituri de cap si multe suturi năprasnice. Cei doi adversari
jucând la egal, dominând când unul când altul, ies de pe teren
satisfăcuti după un joc de mare angajament, dar plăcut.
Din ziua aceea patul va părea mult prea lat
trupului meu, si destul de mic pentru vise.
Asteptarea unui viitor va frământa o formă,
linia inimii va lua si ea altă schismă
pe care o voi suspina
ca pe o scrisoare nedesfăcută.
O, insule pustii ale viselor si întunericului ochilor mei,
insule nebătute de plânsul meu niciodată
mă veti perfora ca pe scoică nisipiul
înaintea prefacerii-n perlă?
Mă veti chema si mă veti îndelunga,
o, insule, chiar din voi însivă
spre mine însămi?
Pe holul întunecat bărbatul va astepta, si diseară,
va decapita tigară după tigară, spionând liftul ore si ore,
ore mai proaste ca altele, mai lungi ca rechinii
din industria modei.
Un vecin va lovi cu tigaia-n perete să-si linistească treii, poate patru
copii ai nevesti-si dintr-o altă îndepărtată nefericire.
Si bărbatul va astepta si se va scufunda cu totul
în asteptarea mamii ei de asteptare
până clasa de lux a asteptării
va preacurvii cu plictisul si cu enervarea.
Si bărbatul va arunca bricheta-ntr-un colt,
mototolitul pachet de tigări suprimat într-un altul,
va lovi usa liftului cu piciorul, va spurca întunericul
si va coborî pe scări ca dintr-o ursită
în care se lăfăie singur.
Si nu va sti nici-odată, că târziu, peste foarte târziu,
când până si fărădelegea se odihneste spre a fi proaspătă
ca un prosop umezit si aruncat pe capul boxerului,
ei bine, după un timp al nimănui, rezemată de un tip cu pălărie si sal
voi coborî din acelasi lift în fata aceleiasi usi
iar mirosul trupului meu de tânără fiară
asteptând să-si sfâsie carnea cu ghearele propriei pofte
va intra pe sub usi, va pătrunde în visul bărbatilor
si toti se vor crede vapoare
si stânci de care se vor lovi cu ei însisi
peste însăsii stâncii.
O, insule pustii ale sevei trupului meu,
faceti ca noaptea să se-ndepărteze de ziuă
cu fiecare clipă cu care se-apropie ziua
de carnea-mi care uită de mine!
Iată, văd si nu stiu ce văd, aud si nu stiu ce-aud,
trăiesc si nu stiu ce trăiesc, mor si nu stiu ce mor!
El se va aseza pe pat scotându-si haina, pălăria si salul până-n pământ,
eu legănându-mă deschid frigiderul să destup o sampanie
care nici nu există,
tinându-mă greu pe picioare voi slobozi cântecul
care nici nu există.
Si mă voi întinde pe pat lângă el, mă voi prăbusi lângă o dragoste
care nici nu există.
Poate că sunt o marea pustie, dar totusi o mare!
Poate că sunt nevoia de tine pe care nu o cunosti
iar prezenta ta înseamnă că uneltesti împotrivă-mi
cu dragostea si cu mine!
Cea mai dreaptă strădanie – moartea,
va fi drumul cel mai scurt dintre noi.
Si el va râde cel dintâi si va fi primul care va plânge
ca toti bărbatii strângându-mă-n brate
ca pe un fruct coaja sa.
Si mă va săruta cu mirosul de chardonnay si de colonie
si cu frisoanele negrilor bicuiti pe plantatii:
“Victoria, va geme el din el însusi, Victoria, vino-n mine,
ca albăstrelele-n culoarea albastrului, hăituieste-mă
ca pe fiara bătrână trecutul său depărtat!”
Cum sângele nu poate controla mâna,
asa cum apa nu poate stăpâni tunetul apei
iar pământul carnea din tine si mine
nici bărbatul nu reuseste să mă ducă până acolo
să-nceteze femeia!
Si-si va lipi buzele de delta-mi bratului drept,
iar deschizându-mi ferestrele rochiei
mă va săruta până la antilele omoplatilor
adăpate împreună cu mine din izvorul aflat la-îndemână,
poate vom face, poate nu vom face, sau doar foarte putin
o dragoste somnoroasă si îngrozitor de pustie.
Si când mă voi trezi dimineata, dar nu dincolo, ci dincoace,
dincoace de durerea de cap si de strigăte,
soarele va bate puternic pe scrumul coapselor mele nelinistite,
plânsul mi se va chirci lângă sâni
si mângâindu-l mă voi întreba cât am visat din el, cât din plâns,
sau cine, într-atât de real, c-ar si fi putut să existe,
a dormit lângă mine?
Si un nasture de la o cămasă, alături pe pat,
mă va face pentru ultima dată să plâng
pe mătasea, da pe mătasea
anti-mătăsii cărnii mele nelinistite.
Sunt Victoria.
Victoria cui?
Sunt numai Victoria!
