Constantin MIU
Toposuri sacre
În lirica lui Grigore Vieru
Nu de putine ori, poetii au premonitii cu privire la evenimente capitale ce implică si destinul lor. Este cazul poetului Grigore Vieru care, întorcîndu-se de la o manifestare culturală, dedicată zilei de nastere a lui Eminescu, în seara zilei de 15 ianuarie 2009, în drum spre Chisinău, a suferit un grav accident rutier, în urma căruia a decedat la cîteva zile… Din această perspectivă, strofa întîi a poeziei Legămînt (dedicată lui Eminescu) apărută în volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 21), la o nouă lectură devine cutremurătoare: „Stiu: cîndva la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărtii Sale” (s.n.).
În volumul amintit (după care vom face trimiterile), există cîteva toposuri definitorii pentru lirica lui Grigore Vieru: satul, casa, pămîntul acestea fiind tutelate de îngerul însufletitor – mama.
Într-o poezie cu titlu sugestiv – Casa mea –, poetul i se adresează cu reverentă, ca unei persoane dragi, cerîndu-si mai întîi iertare pentru că tocmai despre aceasta nu scrisese încă nimic: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.” (p. 15). El constientizează că prin gestul de a o lua pe mamă la oras, le-a prejudiciat pe amîndouă: „Ti-am luat-o si pe mama/ Si-ati rămas acuma, ia/ Vai, nici tu în rînd cu lumea/ Si nici orăseancă ea.” (p. 15). Revenirea acasă e o adevărată sărbătoare pentru amîndouă, închipuite de poet ca două surate: „Las’ că vin eu cu bătrîna/ (…)// Si vei rîde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Si vei plînge cu bătrîna/ De dor ca două femei.” (s. n., p. 15).
Prin rememorare, poetul se întoarce cu gîndul si sufletul la matricea spirituală, nu fără o undă de nostalgie: „La alba-ne căsută/ Curată ca un ou/ Eu asteptam să vină/ Duminica din nou.” (Duminica, p. 40). Imperfectul evocării si al rememorării este elocvent în acest sens. Casa si împrejurimile reprezintă un tărîm mirific, mereu viu în amintirea poetului: „Nu pot uita mireasma/ De floare de salcîm –/ Era un fel de lapte/ Din parcă alt tărîm.” (p. 40).
Lipsa mamei lasă un imens gol sufletesc. Gestul copiilor de a aduce „zugrăvitori” să le imortalizeze chipul mamei „pe albul casei”, dîndu-i si acesteia fiintare este justificat. Însă un singur lucru n-au reusit mesterii: „I-au scris ochii, fata, / Părul înflorit,/ Numai vorba mamei/ Nu au zugrăvit.” (Motiv popular ucrainean, p. 107).
Sub forma lutului, pămîntul face legătura între generatii, noua casă ridicată avînd la temelie pămîntul străbunilor: „Oamenii la noi/ Primăvara/ Scot din malul Prutului/ Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii nostri/ Prefăcuti în lut.” (Casa, p. 269).
Altă entitate, căreia poetul i se adresează cu aceeasi reverentă este satul. Pentru Grigore Vieru, acesta este Marele Învătat, care l-a deprins cu dorul de casă, dorul de cîmp, dorul de lume si cel de tară. Asa ne putem explica prezenta, ca refren, aidoma unui murmur de dor si jale, a apelativului (la finalul fiecăreia din cele trei strofe), prin intermediul căruia se recunoaste calitatea spirituală a acestei entităti: „Satule, floare de zori,/ m-ai deprins a fi cu dor,/ (…) Satule, drag, satule,/ Mare învătatule!// Satule, floare de sară,/ M-ai deprins cu dor de tară,/ Satule, floare minune,/ M-ai deprins cu dor de lume!/ Satule, drag, satule,/ Mare învătatule!// Satule, floare de-a noastră,/ M-ai deprins cu dor de casă,/ Satule, floare de cîmp,/ M-ai deprins frumos să cînt!/ Satule, drag, satule,/ Mare învătatule!” (Satule, p. 291). Ca si Blaga odinioară, Grigore Vieru declară că „vesnicia s-a născut la sat”: „Aici, în amurg pe fată, ah, simti/ suflarea veciei// Caldă si odihnitoare/ ca suflarea Mioritei.” (Satul meu, p. 18).
*
Am văzut, în cele arătate pînă aici, că pămîntul, satul si casa capătă în lirica lui Grigore Vieru semnificatia unor toposuri sacre, în termenii propusi de Mircea Eliade în Sacrul si profanul. Imaginea mamei, care se cristalizează din poeziile publicate în volumul Rădăcina de foc, capătă aceeasi valoare – fiinta însufletitoare a acestor toposuri.
Ca si la Eminescu, în lirica lui Grigore Vieru femeia – în ipostaza mamei – este înfătisată atît uman, cît si împrumutînd din atributele celest-astralului. Latura umană este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată ca fiind o femeie evlavioasă: „Mama mea viata-ntreagă/ A trăit fără bărbat./ Singuri prea eram în casă/ Ploi cu grindină cînd bat.// Mama viata-ntreagă,/ Stînd la masă, ea si eu,/ Se asază între mine/ Si-ntre unul Dumnezeu.// Oh, si crede-asa într-însul,/ Ca-n albastru văzul ei.” (Autobiografică, p. 38).
Evocîndu-si mama, poetul îsi aminteste că aceasta era o croitoreasă pricepută si „cîntecul” masinii de cusut a fost cîntecul său de leagăn. O părticică din fiinta ei a trecut si în cămăsile sau năframele zămislite: „Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/ Cu lacrimile mamei.” (Cîntec cu acul, p. 39). Marin Preda spunea că atîta timp cît ne trăiesc părintii, pentru ei tot copii lor sîntem. Ideea aceasta transpare din poezia Mama si feciorul: „Maică, nu mai sînt copil,/ Nu vezi că-s si eu bătrîn?// – Pentru lume-i fi bătrîn, –/ Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu băiat.” (p. 90). Tot în această creatie, sesizăm si sentimentul dezrădăcinatului, pe care maica îl resimte cu un gust amar: „maică, nu mai osteni,/ Hai la noi si-i mai trăi.// – Fiule, în cuibul tău/ Ametesc si-mi vine rău,/ Tare-i sus, n-aveti nici nuc,/ De la noi cum să mă duc?!/ Eu de n-am în geam un nuc/ Gălbenesc si mă usuc.” (p. 90).
Între sufletul acestei zeităti a pămîntului si elementele naturii există o relatie osmotică. Iată cum o receptează afectiv fiul, în poezia O, mamă: „A venit primăvara./ Umbra sufletului tău/ Pe setea inimii mele/ În chip de ploaie albastră/ Coboară.// (…) A venit vara./ Umbra sufletului tău/ Pe Tăcerea inimii mele/ În chip de spice de aur/ Se-apleacă.// (…) A venit toamna./ Umbra sufletului tău/ Pe tremurul inimii mele/ În chip de măr rosu/ Se clatină.” (p. 111).
Dragostea pentru mamă este sinonimă – în termeni superlativi – cu iubirea de patrie: „Mamă,/ Tu esti patria mea!/ Crestetul tău –/ Vîrful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/ Zvîcnind/ Ca inima…/ Mamă,/ Tu esti patria mea! (Mamă, tu esti…, p. 58). Frumusetea mamei este echivalentă cîtorva simboluri fie ale astralului, fie ale teluricului, îngemănarea acestora conturînd idealul de frumusete maternă: „Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,/ Te-as găsi după lumină/ (…)// De te-ai face spic secară,/ Te-as găsi după povară/ (…)// De-ai fi-n codru o păsăruică,/ după glas aflate-as, muică/ (…)// De te-ai face-n văi o floare,/ Te-as găsi după suflare,/ Spune-ti-as vorbe ceresti:/ «Muică, tot frumoasă esti!»” (Mamă, de-ai fi o stea, p. 147).
