Constantin MIU

În Dictionar de literatură contemporană (editia a II-a, Editura Albatros, p. 45), Marian Popa semnala sentimentul de claustrofobie în lirica lui Bacovia. La rîndul său, Daniel Dimitriu pune această manifestare a eroului liric în legătură cu senzatia captivitătii si damnatiunii (cf. Daniel Dimitriu, Bacovia, Editura Junimea, Iasi, 1981, p. 138).
Acceptînd opiniile celor doi critici, vom arăta, în eseul nostru pentru numărul curent al revistei POEZIA, că sentimentul claustrofobiei, dublat de cel al captivitătii si damnării este detectabil în poeziile bacoviene, unde recunoastem o adevărată poetică a staticului si a imobilismului.
Să ne oprim mai întîi la poezia Singur (volumul Scîntei galbene – 1926). Metafora simbol – care se află în pozitie initială a primului vers din fiecare strofă – este odaia. Aici, sentimentul claustrării este împins pînă la paroxism. Asa se justifică imaginea brîielor negre – adevărate gratii/ zăbrele pentru eul poetic condamnat la singurătate: „Odaia mea mă înspăimîntă/ Cu brîie negre zugrăvită”. Spaima care se conturează cu pregnantă are stimuli vizuali si auditivi: umbre negre, triste negrele tablouri; ecouri. „Pacea” din odaia „plină de mistere” nu este una linistitoare, ci aduce angoasa eu-lui poetic, aflat în perimetrul nebuniei: „În pacea ta e nebunie”. De altfel, putina recuzită din această odaie-carceră („brîie negre”,„umbre negre”, „triste negrele tablouri”) reliefează – paradoxal – vidul sufletesc al „prizonierului”. Făclia care arde pe masă este constiinta acestuia, care-l ajută să priceapă că un asemenea spatiu sinonim, în plan simbolic, cu thanatosul este refuzat erosului: „Aici n-ar sta nici o iubită”. De unde si reluarea versului declarativ al primei strofe: „Odaia mea mă înspăimîntă…” Amănuntele în legătură cu acest topos ne fac să concluzionăm că e vorba de un spatiu al claustrării eroului liric: „Odaia mea mă înspăimîntă/ Cu brîie negre zugrăvită/(…)// – Odaie, plină de mistere,/ În pacea ta e nebunie;/(…)// – Odaie, plină de ecouri,/ Cînd plînsu-ncepe să mă prindă./(…)// Odaia mea mă înspăimîntă…/ Aici n-ar sta nici o iubită” (s.n.). Un asemenea topos „populat” cu elemente ale thanatosului – „brîie negre”, „umbre negre”, „negrele tablouri” (sinonimia lexicală este elocventă în acest sens) se dovedeste a fi un spatiu carceră, reactia eu-lui poetic fiind una firească: „…plînsu-ncepe să mă prindă”. Să observăm natura semantică a verbului din versul citat, aceasta fiind din sfera staticului. Salvarea celui înspăimîntat ar trebui să fie în eros, însă acesta nu are nici o eficientă; asa se explică negatia totală din versul al doilea al ultimei strofe: „Odaia mea mă înspăimîntă…/ Aici n-ar sta nici o iubită” (s.n.).
 Staticul si imobilismul apartin totdeauna sferei thanatosului. Dacă în poezia Singur (pe care am adus-o deja în discutie) acesta era sugerat prin intermediul sinonimiei lexicale, în poezia Plumb scenariul este specific unui decor funerar: „Dormeau adînc sicriele de plumb,/ Si flori de plumb si funerar vesmînt –/ Stam singur în cavou…/(…)// Dormea întors amorul meu de plumb,/ Pe flori de plumb (…) Stam singur lîngă mort (…)/ Si-i atîrnau aripile de plumb”. La simpla lectură a celor două catrene, sesizăm „Restrîngerea spatiului (…) pe o axă verticală care accede la interioarele subterane: (…) cavoul” (Daniel Dimitriu, op. cit., p. 143). Din aceste considerente, cavoul – ca element de teatralitate, scena unde are loc monologul hamlet-ian al eroului liric – este si el un spatiu carceră. Impresia de claustrare e dată atît de obiectele funerare, cît si de regimul verbal. Recuzita funerară se conturează prin enumeratie: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” – un adevărat „funerar vesmînt”. Ideea de cantitate – care sugerează apăsarea sufletească a locuitorului cavoului – este reliefată prin prezenta în versul al doilea al primei strofe a lui si cumulativ („Si flori de plumb si funerar vesmînt” – s.n.). În acest spatiu al claustrării, singurătatea eroului liric apare cu pregnantă – paradoxal – prin raportare la recuzita funerară. Tăcerea apăsătoare e tradusă de sintagma „dormeau adînc”, în care verbul „dormeau” la imperfect, în relatie cu adverbul de mod „adînc” (realizînd un superlativ stilistic) creează prin actiunea durativă imobilismul thanatic.
Claustrarea implică si ideea de zbor frînt, neputinta de a evada din acest spatiu al thanatosului: Si-i atîrnau aripile de plumb”. A se remarca ambiguitatea discursului liric. Sintagma „aripile de plumb” (care atîrnă) trebuie corelată fie cu mortul din sicriu, fie cu sufletul celui însingurat. Asa putem întelege singurătatea cutremurătoare a acestuia, în strofa a doua fiind augmentată: „Stam singur în cavou (…)/(…)// Stam singur lîngă mort…” Ambiguitatea discursului poetic transpare si din primul vers al strofei a doua: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Ambiguitatea e dată aici de participiul „întors”, care furnizează o dublă determinare: spatială (cu fata la perete) si temporală (revenit în timp, după ce va fi rătăcit prin lume). Se poate lesne observa că tensiunea claustrării este în crescendo, ea putînd fi rezumată la următoarea schemă: însingurare è solitudine è recluziune è disperare. Toate acestea constituie treptele alienării fiintei umane. Acum putem întelege de ce Nicolae Manolescu, referindu-se la această poezie, spunea că „Bacovia e singurul poet care coboară în infern” (apud D. Dimitriu, Op. cit., p. 144). Ideea extinctiei – si, prin urmare, a imobilismului – e relevată si prin convertirea erosului în thanatos: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…” Acumulările care – spuneam – dau senzatia de vid (gol exterior, dar si unul interior, sufletesc) duc la saltul calitativ al strigătului, eroul liric întelegîndu-si postura de condamnat la singurătate: „…si-am început să-l strig”.
În Lacustră, existenta individului stă sub zodia unei amenintări perpeue a degradării materiei. Si aici, recunoastem, pe lîngă motivul ploilor interminabile, obsesia singurătătii si postura de damnat a eroului liric. Monotonia fenomenului climateric atrage constientizarea singurătătii coplesitoare. „De-atîtea nopti aud plouînd,/ Aud materia plîngînd…/ Sînt singur, si mă duce-un gînd/ Spre locuintele lacustre”. Să observăm dezolarea eroului liric ce întelege situatia materiei supuse finitudinii: „Plînsul ce se aude rezonează ca un sunet al departelui, al originarului tragic, care se insinuează obsedant într-un prezent aflat în zgomotoasă ruinare”. (V. Fanache, Bacovia – ruptura de utopia romantică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 51). În partea mediană a poeziei, eroul liric realizează o incursiune pe tărîmul imaginarului, în tentativa sa de a scăpa de realitatea terorizantă: „Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleasi vremuri mă găsesc…” poetica staticului si a imobilismului poate fi retinută în partea ei mediană, unde eroul liric se situează pe tărîmul imaginarului: „Si parcă dorm pe scînduri ude” (s.n.). În această poezie are loc o dublă recluziune a eroului liric: una în plan real, într-o locuintă lacustră, iar alta în plan imaginar, încît granita dintre cele două planuri (real si imaginar) este estompată, de aceea apare uzitat – în versul citat – adverbul de probabilitate „parcă”. Gestul tresăririi – „Tresar prin somn si mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal” – dezvăluie nelinistea eroului liric, care datorită incertitudinii gestului care ar fi trebuit făcut (în al doilea vers citat) întelege că prin lipsa acestuia imobilismul pune stăpînire si pe cugetul si simtirea sa. Reluarea aproape identică a strofei întîi, la final, nu numai că amplifică ideea singurătătii, ci dă si impresia unui proces ciclic: „Cosmarul regresiunii si disparitiei sale ca specie într-un timp fără istorie continuă, în surpări existentia- le…” (V. Fanache, op. cit., p. 51). Din perspectiva ultimei strofe, incursiunea într-un timp si spatiu imaginare nu si-a găsit finalitate. Obsesia singurătătii rămîne, amplificîndu-se angoasa eroului liric terorizat de materie, ilustrată aici prin căderea aproape fără încetare a ploii: „De-atîtea nopti aud plouînd,/ Tot tresărind, tot asteptînd…/ Sînt singur, si mă duce-un gînd/ Spre locuintele lacustre”.

*
Dar poetica staticului e recognoscibilă si pentru universul vegetal, tot într-un decor funerar. Elocventă, în acest sens, este poezia Decor: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar…/ Copacii albi, copacii negri”. Copacii goi sînt dublul vegetal al poetului. Golătatea nu e atît una exterioară, cît mai cu seamă una interioară. Aceasta e dată pe de o parte de repetarea – sub forma unui lait-motiv – a versului „Copacii albi, copacii negri”, iar pe de altă parte de recuzita funerară, profilată de alternanta alb-negru. Vegetalul supus finitudinii, în regim climateric autumnal, este redat tot prin intermediul poeticii staticului, în poezia În grădină: „Scîrtîie toamna din crengi ostenite/ Pe garduri bătrîne, pe stresini de lemn;/ Si frunzele cad ca un sinistru semn/ În linistea grădinii adormite” (s.n.). Imobilismul de esentă thanatică e dat de abundenta epitetelor (subliniate de noi) si care semantic accentuează „un sinistru semn” al extinctiei. Cînd încearcă să evadeze din spatiul-cavou – grădina moartă – eroul liric nu are sorti de izbîndă. Sinecdoca din primele versuri ale poeziei Renuntare (volumul Comedii în fond – 1936) are rolul de a scoate în evidentă statutul de damnat al evadatului: „În grădina moartă/ Am sărit aseară peste zidul mort –/ Paul meu, încet, se oprea în loc” (s.n.). Dacă avem în vedere titlul volumului căruia îi apartine poezia, recunoastem în versurile mai sus citate ironia întelegătoare pentru cel care a avut iluzia regăsirii libertătii.
Pînă si luna – element al astralului – e supusă finitudinii. Personificarea din poezia Crize (volumul Cu voi… - 1930) în contextul poeticii staticului anticipează declinul vegetalului – alter-ego al omului: „Tristă, după un copac, pe cîmp/ Stă luna palidă, pustie –/ De vînt se clatină copacul –/ Si simt fiori de nebunie.// O umbră mormăind păseste…” (s.n.). Reluarea imaginii din prima strofă, în finalul poeziei, augmentează, din punctul de vedere al privitorului, sentimentul finitudinii: „Pe luna palidă, pustie,/ De vînt se clatină copacul…”