MOTIVUL SUFLETULUI ÎN POEZIA
RELIGIOASĂ A LUI V. VOICULESCU
Constantin MIU
În privinta omului, două elemente intră în relatie: unul material (care tine de trup), celălalt spiritual (care tine de suflet). Trupul omului e făcut din pămînt si prin aceasta el se găseste, toată viata, în relatie cu pămîntul. Căci trupul e făcut „să se întoarcă în pămînt, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Ecleziastul, 12:7). Prin intermediul celui de-al doilea element – sufletul – omul se află în relatie directă cu Creatorul.
Dar ce este sufletul? „Scînteie dumnezeiască ”,1) „Icoană vie a lui Dumnezeu”,2) sufletul „este o substantă vie, (…) invizibil ochiului, nemuritoare (…); se serveste de un corp organic si îi dă acestuia puterea de viată, de crestere, de simtire si de nastere. (…) Sufletul este liber, activ, schimbător, adică schimbător prin vointă, pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui ce l-a creat, prin care a primit si existenta în chip.” (Sf. Ioan Damaschin).3) Pentru religia crestină, nemurirea sufletului si spiritualitatea lui reprezintă două puncte cardinale. Revelatia dumnezeiască e aceea care confirmă credinta în nemurirea sufletului. Aceasta înseamnă că sufletul „nu se descompune (ca în cazul trupului – n.n.), nu moare, că la despărtirea sa de trup, continuă să-si trăiască viata proprie dincolo, într-altă lume si pe un alt plan de existentă…”4)
Aceste aspecte, precum si cele aflate în legătură cu mistica sufletului le vom întîlni, exprimate metaforic, în lirica religioasă a lui Voiculescu.
Poezia Botezul (volumul Poeme cu îngeri) ilustrează unirea sufletului enoriasului cu Iisus, în Sf. Taină a Botezului. Sufletul omului este aici imaginat ca un rîu aflat în drumul său de la păcat („turburele-i ape”), la mîntuire („marea moartă”). Un astfel de suflet, avînd fluxuri si refluxuri („Cu vaduri largi si limpezisuri lin revărsate peste prund/Să-l poată trece orisicine, în toată voia, cu piciorul,/Sau cu vultori nebănuite si ochiuri repezi, fără fund”) cunoaste urcusul spiritual („Nu stiu în piscul sterp, de unde tîsnesti, nici cine te-a suit,/Nici cine-alături cu scînteia te-a pus în cremenea pustie”). Recunoastem aici discreta trimitere la versetele Vechiului Testament : „Eu voi sta înaintea ta acolo la stînca din Horeb, iar tu vei lovi în stîncă si va curge din ea apă si va bea poporul.” (Iesirea, 17:6). Strofa a patra este ilustrativă pentru urcusul spiritual al credinciosului, precum si atractia irezistibilă pe care o exercită Părintele Suprem asupra acestuia. Ultimele două versuri ale strofei finale explică titlul poeziei: inhabitarea divinului este imaginată ca o coborîre a Fiului Tatălui Ceresc în apele sufletului credinciosului. Acest fel de botez, de care vorbeste poetul, are ca semnificatie „moartea noastră pentru păcat, apoi îngroparea împreună cu Hristos în moarte, prin botez si învierea împreună cu El la o viată nouă” (cf. Romani, 6:3-10).5) Este vorba – cum opinează Doyle Kee – de o regenerare spirituală: „Dans le bapteme qui repond a la foi, Jesus dit que nous sommes de nouveau – régénéres – dans un sens mystique…”6)
Sufletul aflat în urcusul spiritual capătă imaginea metaforică a unui porumbel, în poezia Sufletul (volumul Poeme cu îngeri). Istoria biblică a potopului este doar un pretext, spre a ilustra odiseea unui suflet care nu-si găseste linistea decît la Domnul.
Prima strofă traduce asumarea conditiei umane de către eul poetic („Sînt porumbelul călător al lumii…/Zvîrlit de însăsi voia mîinii Tale/Din Arca vietii pe tărîmul humii”), iar constructia ultimului vers cu restrictivul numai, în fond o negatie prin afirmatie („Mă uit si numai ape văd în cale”) sugerează imposibilitatea depăsirii acestei conditii. Negatia din strofa a doua relevă faptul că eu-l poetic, aflat în căutarea sinelui, nu este pregătit încă pentru urcusul spiritual: „Potopul încă nu si-a tras zăporul/Si n-a crescut măslinul sfînt pe care/Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul”. Căutarea continuă si în strofa a treia: calea e anevoioasă si înselătoare: „Pe ape moarte rătăcesc ca orbul,/ E mîl adînc pe piscuri…”
Dacă ar fi să ne exprimăm în termeni dragi lui Nichifor Crainic, strofa a patra aduce în prim plan nostalgia Paradisului, prin intermediul imaginii porumbelului „ursit de soartă/Să nu mai uite cuibul niciodată”, anticipînd totodată urcusul spiritual de care aminteam: „Sufletul transformat în porumbel de lumină urcă mereu.”7)
În ultimele două strofe, nostalgia Paradisului devine obsesie a unui mit de l’eternel retour. Asa ne putem da seama despre rostul repetării sintagmei „îngăduie (-mi)”, cu valoare de invocatie si rugă. În relatia dintre Creator si creatură, iubirea e reciprocă, iar sufletul omului tras de iubirea Tatălui Ceresc, prin credintă si rugăciune, îsi începe urcusul spiritual, spre starea de gratie de dinainte de căderea din Rai: „Iubirea bîntuie ca la-nceput…/ (…) Îngăduie să mă întorc la Tine/ (…) Îngăduie-mi… si-atunci tot mai spornic/Vîslind prin nori, pe nori si peste nori,/ M-oi înălta la Tine, Doamne, dornic”. Versurile acestea trebuie puse în legătură cu versetul 7, capitolul 12 din Ecleziastul : „Si se va întoarce tărîna în pămînt, de unde a fost; iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat.” (s.n.). Adevărul biblic despre nemurirea sufletului este întărit de către Protosinghelul Nicodim Măndită, care spune: „sufletul nu moare (după moartea fizică a omului – n.n.); după vointa lui Dumnezeu, poate fi luat la El.”8).
În cartea sa Nostalgia Ortodoxiei, vorbind despre functiile sufletului, teologul Placide Deseille distinge două laturi ale sufletului: „1. latura sensibilă care dă viată trupului si-l înzestrează cu simtire (…) 2. latura reflexivă care are si ea o functie de cunoastere si o alta de dorintă si de decizie: A) Facultatea intelectuală de cunoastere este intelectul. În timp ce simturile nu ne aduc decît o perceptie a obiectelor materiale individuale, intelectul este facultatea universalului; el ne permite fie să întelegem la modul intelectual realitătile sensibile pe care simturile nu pot decît să le perceapă în singularitatea lor, fie să cunoastem realitătile care scapă complet cunoasterii sensibile. Intelectul poate cunoaste obiectul în două feluri: fie analizîndu-l, examinîndu-l prin cauzele sale (…), fie într-o manieră intuitivă, prin ceea ce Sfintii Părinti au numit simtire duhovnicească. Ea se realizează în stadiile cele mai înalte ale contemplatiei dumnezeiesti (…). B) Facultatea intelectuală de dorintă si de decizie este vointa…”9) (s.a.).
În poezia religioasă a lui Voiculescu, latura reflexivă a sufletului transpare din poezia Imn sufletului (volumul Urcus):
Suflete, – fata ta-n genunchi:
Urci din lut coloana gînditoare,
Mii de rădăcini si-un singur trunchi
Pentru-a lumii sevă călătoare.
Latura reflexivă a sufletului relevă si un alt aspect al urcusului spiritual: puterea de transfigurare a „realitătii”, pe care o are cel în fata căruia eu-l poetic se pleacă, îngenunchind:
Tu, ce-ti porti tumulturile sus,
Mîndrele mîini aeriene,
Unic ostrov în văzduhuri pus
Aripilor ostenite pe noiene.
Si ridici minunea la zenit,
Subterane, negre reverii
Să-ti prefacă lemnu-n florării,
Leagăn pentru cerul adormit.
Sfîntul Grigore Palama, ca si Sfîntul Grigore de Nyssa afirmă că „îndumnezeirea ridică natura umană deasupra greutătilor ei (…): natura umană a devenit tot ce era natura divină, în care se afla: nemuritoare în cel nemuritor, lumină în lumină, nestricăcioasă în cel nestricăcios…”10) Natura umană ridicată deasupra greutătilor ei apare exprimată metaforic în ultimele trei strofe ale poeziei în discutie:
Cel mai mare, limpedele rod,
Dăruie-l acelui ce se suie
În a foilor cerească cetătuie
Unde-ai prins azurul în năvod.
Unde n-ajunge piatră, nici brat bont,
Peste vastul vînt zvîrlit avuzuri,
Să culeagă-naltele auzuri
Ochi zămislitor de orizont.
Exilatul fruct biruitor,
Vîrful neatins îl tine,
Dar sămînta încă grea de sine
Cade-n trist pămînt interior.
Caracteristic misticii este recurgerea la imagini sensibile, spre a putea să se exprime continutul pur al cunoasterii lui Dumnezeu. De aceea, si limbajul uzitat e unul simbolic. Din această perspectivă, se cuvine să arătăm semnificatiile cîtorva metafore din strofele mai sus citate: „limpedele rod”, respectiv „fructul biruitor” reprezintă credinta; „cereasca cetătuie” este Casa Domnului ; „azurul ” pe care Sufletul îl prinde în „năvod” semnifică vesnicia.
Ultima strofă are o usoară notă pesimistă, în sensul că „vîrful slavei” spre care tinde Sufletul rămîne „neatins”, iar sămînta credintei „Cade-n trist pămînt interior”. Versul acesta anticipează „scenariul” poeziei Taumaturgul (volumul Întrezăriri):
Tot mai încearcă sufletul să zboare,
Dar tese sumbre aripi de amurg:
Nu mai se-ncrede în azur si soare
Adînc-puternicul taumaturg.
Fum crud de rug ori iz de groapă acru,
Acelasi fund de viată netrecut.
El unelteste zborul la un sacru
Liman de mare gînd necunoscut.
În această poezie, sufletul înaripat este simbolul omului care mai e încă animat de urcusul spiritual, desi – după cum se poate observa din prima strofă citată – a intervenit o oarecare stare de oboseală, ce prefigurează amurgul vietii. Primele două versuri ale strofei întîi dezvăluie nostalgia Paradisului. Acest aspect este evidentiat la nivel gramatical: constructia iterativă „tot mai încearcă” reliefează, pe de o parte latura descendentă a acestuia („tese sumbre aripi de amurg” – elocventă pentru focalizarea atentiei cititorului spre latura descendentă fiind dubla determinare a substantivului „aripi”). După cum se poate vedea si din strofa a doua, accentul e pus pe latura descendentă a sufletului taumaturgului, aspect schitat în strofa anterioară si detaliat în cea de care ne ocupăm acum, unde se conturează cu pregnantă imposibilitatea depăsirii conditiei umane. Asa vom putea explica prezenta mai multor simboluri, care amplifică latura descendentă de care vorbeam: „fum crud de rug”, „iz de groapă acru”, „fund de viată netrecut ”. Nostalgia Paradisului rămîne: „El unelteste zborul la un sacru/Liman de mare gînd necunoscut.” Nostalgia aceasta ia forma dorului, în strofa a treia, iar zbaterea între cer si pămînt (avînd drept corespondent sufletul si, respectiv, trupul) capătă accente dramatice în ultima strofă:
Îsi simte semn: grav duhul se supune,
Pe culmi de chin cunună de zăpezi…
Dar a uitat în dorul să s-adune,
Că dorul e vremelnică minune
Si că durerile nu sînt dovezi…
Cum vine noaptea fără vesnicie,
Si iar sămînta soartei intră-n lut,
El, birnic cărnii, aripa-si sfîsie,
Trist nemurirea luînd de la-nceput.
După Sf. Grigore de Nyssa, omul este „deiform în natura sa, ceea ce îl predestinează la Îndumnezeire”11) (s.n.). Aceasta e si ideea fundamentală a poeziei Taumaturgul, detectabilă în ultima strofă. Teologul Nicolae Arseniev vorbeste de o luptă lăuntrică între suflet si trup,12) iar Arhimandritul Sofronie de un „război duhovnicesc”.13) Această luptă lăuntrică, acest război duhovnicesc reprezintă conditia esentială întru dobîndirea nemuririi sufletului atras de iubirea lui Dumnezeu.
Motivul sufletului călător transpare din poezia Cîntec sufletului (volumul Poeme cu îngeri). Acesta, „navă călătoare” – cum spune poetul – trebuie pus în legătură cu apa si imaginarul. Acesta din urmă „conferă apei sensul patriei celei mai îndepărtate, al unei patrii ceresti.”14) (s.n.).
Avînd în vedere declaratia din versul al treilea al primei strofe („Nu-mi zvîrli patimile-n vîltoare…”), s-ar putea crede că sufletul eu-lui poetic „si-a slăbit, prin iesirea din comunicarea cu Dumnezeu, functiile de închegare si sustinere a materiei în trup.”15) Însă, în contextul larg al poeziei, vom întelege că declaratia aceasta ascunde, de fapt, tactica retardatiei: eu-l poetic se va lepăda de patimi (căci acestea sînt „forme ale egoismului, ale închiderii omului în sine, ale reducerii sale mai mult sau mai putin la trup”,16) iar păstrarea lor, nelepădarea de acestea contravine scopului călătoriei – unirea cu Domnul, cînd va fi nevoit să plătească vamă „corsarilor” – tentatiilor de orice fel.
Strofa a treia evidentiază antinomia dintre trupul năpădit de osînză (dedat plăcerilor si, prin aceasta, păcatului) si sufletul aspirînd spre urcusul spiritual, elocventă în acest sens fiind imaginea desfăsurării pe vergi a pînzei visurilor. Regimul climateric e favorabil unui astfel de periplu, iar furtunile reprezintă, din acest punct de vedere, o dovadă a atractiei pe care o exercită Cîrmaciul Etern asupra sufletelor: „…pe suflete din eternitate/Le poartă spre tel furtunilor”.
Antinomia dintre suflet (exponent al luminii, al zărilor senine) si trup (exponentul întunericului, al umbrelor si ruinelor) transpare din poezia Bufnita (volumul Gînduri albe):
Vorbesc cu sufletul în soapte:
Oh, iesi în zările-mi senine,
Nu sta ca pasărea de noapte
În fundul umbrelor din mine,
Sălăsluit doar prin ruine.
De-ai fi măcar privighetoare
A întunericului meu;
În înstelata sărbătoare
Să-mi cînti cînd lumea grea mă doare…
Ca o bufnită de soare,
În bezna mea strălucitoare
Tu te ascunzi de Dumnezeu.
În volumul al II-lea al cărtii sale Teologia morală ortodoxă, Părintele Stăniloaie opinează că „Dorinta care animă toate activitătile noastre este un elan al sufletului spre cucerirea unei frici întrevăzute.”17) Aceasta e si tema poeziei reproduse mai sus. Tocmai fericirea întrevăzută, pe care o presupune urcusul spiritual, îl face pe eroul liric să-si îndemne sufletul să iasă în zările-i senine, renuntînd la starea de pasivitate. Elocvente, în acest sens, sînt si verbele la imperativ: „iesi”, „nu sta”.
De cu totul altă natură este registrul verbal în strofa a doua. Din perspectiva dorintei eu-lui poetic, în ceea ce priveste fericirea întrevăzută, verbele la conditional si conjunctiv traduc o ipoteză („de-ai fi măcar privighetoare”, „să cînti”). Din perspectiva posibilitătii de actiune a sufletului, verbul la indicativ prezent – „te ascunzi” –, prin natura sa, relevă o negatie fată de „obiectul” dorit de către eu-l poetic. Acest aspect e pus în evidentă si la nivel sintactic: conjunctia adversativă si avînd rolul de a reliefa antinomia dintre aparentă si esentă, dintre dorintă si neputinta de concretizare a acesteia.
Sufletul care a atins plinătatea unirii cu Dumnezeu, prin iubire, e inundat de bucurie: „Extazul dragostei sau sentimentul unirii cu Dumnezeu, sentimentul că formează cu Dumnezeu un NOI (…) devine tot mai prelung, producînd o bucurie, o căldură sufletească tot mai fericită.”18) Sub aspectul acesta, expresia unei profunde bucurii lăuntrice e poezia Împărtăsirea (volumul Gînduri albe). Punctul de plecare în interpretarea acestei poezii îl aflăm în Ioan, 8:12, unde citim: „Eu sînt Lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vietii.” Această Sfîntă Lumină atrage la sine inima credinciosului, astfel încît „iubirea se contopeste cu Lumina si Lumina pătrunde în suflet.”19) De aici si explozia de bucurie si starea de betie, detectabile în strofa întîi. Sfîntul Ioan Scărarul dă o explicatie exactă acestor două moduri de manifestare, spunînd: „Iubirea este, după calitatea ei, asemănătoare cu Dumnezeu (…); după lucrarea ei, e o betie a sufletului; după efectul ei, este izvor al credintei.”20) Si aici recunoastem extazul iubirii credinciosului care-l caută pe Dumnezeu cu sufletul. Asa se explică îndemnul din primul vers al strofei întîi: „Suflete, ia pasul stelelor tăriei”. Iar Lumina aceasta Sfîntă, „care îi apare omului pentru credinta în Hristos, mărturiseste despre El (…), mărturiseste despre Dumnezeirea lui.”21)
Puterea de transfigurare pe care o are Lumina dumnezeiască transpare din strofa a doua. Fiind ea însăsi Viată nepieritoare, „În această Lumină se face comuniunea noastră cu El: o comuniune personală.”22) Comuniunea aceasta personală pe care o sesizăm în primele trei versuri ale strofei a doua si care explică si titlul poeziei – Împărtăsirea – trebuie corelată cu versetul 54, capitolul 6 din Sf. Evanghelie după Ioan : „Cel care mănîncă Trupul Meu si bea Sîngele Meu (în Sfînta Împărtăsanie – n.n.) are viată vesnică, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Prin „stropul din strălucitul sînge”, eu-l poetic se încorporează Bisericii lui Cristos, devenind, prin Sf. Taină a Euharistiei, corporal cu Hristos.23) Inhabitarea divinului („Mările luminii s-au vărsat în mine”) redimensionează universul umanului: „Simt că sînt un soare ce nu se mai stinge/Dăntuind în cosmos, Doamne,-n drum spre Tine”. Imensa bucurie a stării unitive între sacru si profan, concretizată în dăntuiala în cosmos – formă inedită a urcusului spiritual –, eu-l poetic o simte „ca pe o atingere a vesniciei”.24) Aceasta e o modalitate de manifestare a extazului mistic.
Lupta dintre suflet si patimi transpare din poezia Ostrov încins de ape (volumul Poeme cu îngeri). Din poezie se desprind două aspecte definitorii pentru suflet – acest „ostrov încins de ape ”: propria conditie (sufletul asaltat de patimi – avînd drept corespondent imaginile-simbol ale valurilor si vînturilor) si, respectiv, propria conditie în raport cu semenii („celelalte ostroave”).
Prin natura sa, eu-l poetic apartine conditiei umane („…prin asprele lui vine/Se leagănă-n adîncime de vastele pămînturi”; „Aceeasi coajă-l leagănă-n adîncuri nevăzute/Cu toate celelalte ostroave si pămînturi”); prin suflet, care e atras de Tatăl Ceresc, apartine sacrului: „E, nevăzut, un munte cu temelii profunde,/ Ce repezit din funduri, străpunge-ntreg oceanul”; „E pisc si culme tintită fără preget,/ Solie spre viată…”
Poezia are echilibru structural: prima strofă conturează o situatie de exceptie, si anume sufletul eu-lui poetic e asaltat de noianul de patimi. Acest aspect e ilustrat atît la nivel imagistic (elocvente fiind imaginile-simbol: valurile si vînturile), cît si la nivel gramatical (participiile „mîncat”, „bîntuit” si „măcinat” fiind grăitoare în acest sens). Asaltul acesta e aproape perpetuu, iar poetul îl sugerează atît prin folosirea iterativului „mereu” („mîncat mereu de valuri”), cît si prin reluarea imaginii sufletului-ostrov prins în chingile valurilor si ale vînturilor: „Ostrov încins de ape e sufletul din mine,/ Mîncat mereu de valuri si bîntuit de vînturi” si „Ostrov încins de valuri si măcinat de vînturi”. De retinut că nu este vorba de o simplă reluare, ci de una cantitativă si calitativă, tocmai spre a evidentia zbaterea sufletului între sacru si profan.
Partea mediană a poeziei – strofele a doua si a treia – evidentiază, cu ajutorul unor simboluri, calitătile unui suflet animat de urcusul spiritual. De observat că ordinea în care apar aceste simboluri ilustrează treptele urcusului spiritual:
- „Piticul bulz de stîncă”
(„ce-i gata să s-afunde”)
- „E (…) un munte cu temelii profunde”
(„nevăzut”)
- „El petecul de tină ”
(„abia-năltat de-un deget
Peste robia apei ce-l sapă să-l dărîme”)
- „E pisc (…) si culme”
(„ajuns”); („tintă fără preget”)
- „Solie spre viată”
Toate aceste trepte constituie tot atîtea momente ale devenirii întru fiinta duhovnicească – „Solia spre viată ” – viata vesnică.
NOTE:
1. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dictionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1984, p. 466.
2. Protosinghel Nicodim Măndită, Sufletul – icoană vie a lui Dumnezeu, Editura Agapis, 1995, p. 25.
3. Cf. Sf. Ioan Damaschin, în Teologia Dogmatică (Dogmatica), Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1991, p. 167.
4. Idem, p. 169.
5. Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 64.
6. „Prin Botez, care răspunde credintei, Iisus spune că ne-am născut din nou, într-un sens mistic.” (Doyle Kee, Le bapteme – ceremonie de mariage des croyants, Centre d’enseignement biblique, Geneve, 1993, p. 118, în traducerea noastră, Cost. MIU).
7. Paul Evdokimov, Cunoasterea lui Dumnezeu, asociatia crestină Christiana, Bucuresti, 1995, p. 148.
8. Protosinghel Nicodim Măndită, op. cit., p. 41.
9. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 88-89.
10. Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992, p. 314-315.
11. Paul Evdokimov, op. cit., p. 36.
12. Nicolae Arseniev, Mistica si Biserica Ortodoxă, Editura Iri, Bucuresti, 1994, p. 50.
13. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucuresti, 1995, p. 44.
14. Gaston Bachelard, Apa si visele, Editura Univers, Bucuresti, 1995, p. 58.
15. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 84.
16. Idem, p. 93.
17. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Teologia morală, volumul al II-lea, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1980, p. 93.
18. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Ed. cit., p. 273.
19. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 104.
20. Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, ed. cit., p. 259.
21. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 114.
22. Idem, p. 117.
23. Pr. Dr. Ioan Mircea, op.cit., Ed. cit., p. 234.
24. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 123.
În privinta omului, două elemente intră în relatie: unul material (care tine de trup), celălalt spiritual (care tine de suflet). Trupul omului e făcut din pămînt si prin aceasta el se găseste, toată viata, în relatie cu pămîntul. Căci trupul e făcut „să se întoarcă în pămînt, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Ecleziastul, 12:7). Prin intermediul celui de-al doilea element – sufletul – omul se află în relatie directă cu Creatorul.
Dar ce este sufletul? „Scînteie dumnezeiască ”,1) „Icoană vie a lui Dumnezeu”,2) sufletul „este o substantă vie, (…) invizibil ochiului, nemuritoare (…); se serveste de un corp organic si îi dă acestuia puterea de viată, de crestere, de simtire si de nastere. (…) Sufletul este liber, activ, schimbător, adică schimbător prin vointă, pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui ce l-a creat, prin care a primit si existenta în chip.” (Sf. Ioan Damaschin).3) Pentru religia crestină, nemurirea sufletului si spiritualitatea lui reprezintă două puncte cardinale. Revelatia dumnezeiască e aceea care confirmă credinta în nemurirea sufletului. Aceasta înseamnă că sufletul „nu se descompune (ca în cazul trupului – n.n.), nu moare, că la despărtirea sa de trup, continuă să-si trăiască viata proprie dincolo, într-altă lume si pe un alt plan de existentă…”4)
Aceste aspecte, precum si cele aflate în legătură cu mistica sufletului le vom întîlni, exprimate metaforic, în lirica religioasă a lui Voiculescu.
Poezia Botezul (volumul Poeme cu îngeri) ilustrează unirea sufletului enoriasului cu Iisus, în Sf. Taină a Botezului. Sufletul omului este aici imaginat ca un rîu aflat în drumul său de la păcat („turburele-i ape”), la mîntuire („marea moartă”). Un astfel de suflet, avînd fluxuri si refluxuri („Cu vaduri largi si limpezisuri lin revărsate peste prund/Să-l poată trece orisicine, în toată voia, cu piciorul,/Sau cu vultori nebănuite si ochiuri repezi, fără fund”) cunoaste urcusul spiritual („Nu stiu în piscul sterp, de unde tîsnesti, nici cine te-a suit,/Nici cine-alături cu scînteia te-a pus în cremenea pustie”). Recunoastem aici discreta trimitere la versetele Vechiului Testament : „Eu voi sta înaintea ta acolo la stînca din Horeb, iar tu vei lovi în stîncă si va curge din ea apă si va bea poporul.” (Iesirea, 17:6). Strofa a patra este ilustrativă pentru urcusul spiritual al credinciosului, precum si atractia irezistibilă pe care o exercită Părintele Suprem asupra acestuia. Ultimele două versuri ale strofei finale explică titlul poeziei: inhabitarea divinului este imaginată ca o coborîre a Fiului Tatălui Ceresc în apele sufletului credinciosului. Acest fel de botez, de care vorbeste poetul, are ca semnificatie „moartea noastră pentru păcat, apoi îngroparea împreună cu Hristos în moarte, prin botez si învierea împreună cu El la o viată nouă” (cf. Romani, 6:3-10).5) Este vorba – cum opinează Doyle Kee – de o regenerare spirituală: „Dans le bapteme qui repond a la foi, Jesus dit que nous sommes de nouveau – régénéres – dans un sens mystique…”6)
Sufletul aflat în urcusul spiritual capătă imaginea metaforică a unui porumbel, în poezia Sufletul (volumul Poeme cu îngeri). Istoria biblică a potopului este doar un pretext, spre a ilustra odiseea unui suflet care nu-si găseste linistea decît la Domnul.
Prima strofă traduce asumarea conditiei umane de către eul poetic („Sînt porumbelul călător al lumii…/Zvîrlit de însăsi voia mîinii Tale/Din Arca vietii pe tărîmul humii”), iar constructia ultimului vers cu restrictivul numai, în fond o negatie prin afirmatie („Mă uit si numai ape văd în cale”) sugerează imposibilitatea depăsirii acestei conditii. Negatia din strofa a doua relevă faptul că eu-l poetic, aflat în căutarea sinelui, nu este pregătit încă pentru urcusul spiritual: „Potopul încă nu si-a tras zăporul/Si n-a crescut măslinul sfînt pe care/Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul”. Căutarea continuă si în strofa a treia: calea e anevoioasă si înselătoare: „Pe ape moarte rătăcesc ca orbul,/ E mîl adînc pe piscuri…”
Dacă ar fi să ne exprimăm în termeni dragi lui Nichifor Crainic, strofa a patra aduce în prim plan nostalgia Paradisului, prin intermediul imaginii porumbelului „ursit de soartă/Să nu mai uite cuibul niciodată”, anticipînd totodată urcusul spiritual de care aminteam: „Sufletul transformat în porumbel de lumină urcă mereu.”7)
În ultimele două strofe, nostalgia Paradisului devine obsesie a unui mit de l’eternel retour. Asa ne putem da seama despre rostul repetării sintagmei „îngăduie (-mi)”, cu valoare de invocatie si rugă. În relatia dintre Creator si creatură, iubirea e reciprocă, iar sufletul omului tras de iubirea Tatălui Ceresc, prin credintă si rugăciune, îsi începe urcusul spiritual, spre starea de gratie de dinainte de căderea din Rai: „Iubirea bîntuie ca la-nceput…/ (…) Îngăduie să mă întorc la Tine/ (…) Îngăduie-mi… si-atunci tot mai spornic/Vîslind prin nori, pe nori si peste nori,/ M-oi înălta la Tine, Doamne, dornic”. Versurile acestea trebuie puse în legătură cu versetul 7, capitolul 12 din Ecleziastul : „Si se va întoarce tărîna în pămînt, de unde a fost; iar sufletul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat.” (s.n.). Adevărul biblic despre nemurirea sufletului este întărit de către Protosinghelul Nicodim Măndită, care spune: „sufletul nu moare (după moartea fizică a omului – n.n.); după vointa lui Dumnezeu, poate fi luat la El.”8).
În cartea sa Nostalgia Ortodoxiei, vorbind despre functiile sufletului, teologul Placide Deseille distinge două laturi ale sufletului: „1. latura sensibilă care dă viată trupului si-l înzestrează cu simtire (…) 2. latura reflexivă care are si ea o functie de cunoastere si o alta de dorintă si de decizie: A) Facultatea intelectuală de cunoastere este intelectul. În timp ce simturile nu ne aduc decît o perceptie a obiectelor materiale individuale, intelectul este facultatea universalului; el ne permite fie să întelegem la modul intelectual realitătile sensibile pe care simturile nu pot decît să le perceapă în singularitatea lor, fie să cunoastem realitătile care scapă complet cunoasterii sensibile. Intelectul poate cunoaste obiectul în două feluri: fie analizîndu-l, examinîndu-l prin cauzele sale (…), fie într-o manieră intuitivă, prin ceea ce Sfintii Părinti au numit simtire duhovnicească. Ea se realizează în stadiile cele mai înalte ale contemplatiei dumnezeiesti (…). B) Facultatea intelectuală de dorintă si de decizie este vointa…”9) (s.a.).
În poezia religioasă a lui Voiculescu, latura reflexivă a sufletului transpare din poezia Imn sufletului (volumul Urcus):
Suflete, – fata ta-n genunchi:
Urci din lut coloana gînditoare,
Mii de rădăcini si-un singur trunchi
Pentru-a lumii sevă călătoare.
Latura reflexivă a sufletului relevă si un alt aspect al urcusului spiritual: puterea de transfigurare a „realitătii”, pe care o are cel în fata căruia eu-l poetic se pleacă, îngenunchind:
Tu, ce-ti porti tumulturile sus,
Mîndrele mîini aeriene,
Unic ostrov în văzduhuri pus
Aripilor ostenite pe noiene.
Si ridici minunea la zenit,
Subterane, negre reverii
Să-ti prefacă lemnu-n florării,
Leagăn pentru cerul adormit.
Sfîntul Grigore Palama, ca si Sfîntul Grigore de Nyssa afirmă că „îndumnezeirea ridică natura umană deasupra greutătilor ei (…): natura umană a devenit tot ce era natura divină, în care se afla: nemuritoare în cel nemuritor, lumină în lumină, nestricăcioasă în cel nestricăcios…”10) Natura umană ridicată deasupra greutătilor ei apare exprimată metaforic în ultimele trei strofe ale poeziei în discutie:
Cel mai mare, limpedele rod,
Dăruie-l acelui ce se suie
În a foilor cerească cetătuie
Unde-ai prins azurul în năvod.
Unde n-ajunge piatră, nici brat bont,
Peste vastul vînt zvîrlit avuzuri,
Să culeagă-naltele auzuri
Ochi zămislitor de orizont.
Exilatul fruct biruitor,
Vîrful neatins îl tine,
Dar sămînta încă grea de sine
Cade-n trist pămînt interior.
Caracteristic misticii este recurgerea la imagini sensibile, spre a putea să se exprime continutul pur al cunoasterii lui Dumnezeu. De aceea, si limbajul uzitat e unul simbolic. Din această perspectivă, se cuvine să arătăm semnificatiile cîtorva metafore din strofele mai sus citate: „limpedele rod”, respectiv „fructul biruitor” reprezintă credinta; „cereasca cetătuie” este Casa Domnului ; „azurul ” pe care Sufletul îl prinde în „năvod” semnifică vesnicia.
Ultima strofă are o usoară notă pesimistă, în sensul că „vîrful slavei” spre care tinde Sufletul rămîne „neatins”, iar sămînta credintei „Cade-n trist pămînt interior”. Versul acesta anticipează „scenariul” poeziei Taumaturgul (volumul Întrezăriri):
Tot mai încearcă sufletul să zboare,
Dar tese sumbre aripi de amurg:
Nu mai se-ncrede în azur si soare
Adînc-puternicul taumaturg.
Fum crud de rug ori iz de groapă acru,
Acelasi fund de viată netrecut.
El unelteste zborul la un sacru
Liman de mare gînd necunoscut.
În această poezie, sufletul înaripat este simbolul omului care mai e încă animat de urcusul spiritual, desi – după cum se poate observa din prima strofă citată – a intervenit o oarecare stare de oboseală, ce prefigurează amurgul vietii. Primele două versuri ale strofei întîi dezvăluie nostalgia Paradisului. Acest aspect este evidentiat la nivel gramatical: constructia iterativă „tot mai încearcă” reliefează, pe de o parte latura descendentă a acestuia („tese sumbre aripi de amurg” – elocventă pentru focalizarea atentiei cititorului spre latura descendentă fiind dubla determinare a substantivului „aripi”). După cum se poate vedea si din strofa a doua, accentul e pus pe latura descendentă a sufletului taumaturgului, aspect schitat în strofa anterioară si detaliat în cea de care ne ocupăm acum, unde se conturează cu pregnantă imposibilitatea depăsirii conditiei umane. Asa vom putea explica prezenta mai multor simboluri, care amplifică latura descendentă de care vorbeam: „fum crud de rug”, „iz de groapă acru”, „fund de viată netrecut ”. Nostalgia Paradisului rămîne: „El unelteste zborul la un sacru/Liman de mare gînd necunoscut.” Nostalgia aceasta ia forma dorului, în strofa a treia, iar zbaterea între cer si pămînt (avînd drept corespondent sufletul si, respectiv, trupul) capătă accente dramatice în ultima strofă:
Îsi simte semn: grav duhul se supune,
Pe culmi de chin cunună de zăpezi…
Dar a uitat în dorul să s-adune,
Că dorul e vremelnică minune
Si că durerile nu sînt dovezi…
Cum vine noaptea fără vesnicie,
Si iar sămînta soartei intră-n lut,
El, birnic cărnii, aripa-si sfîsie,
Trist nemurirea luînd de la-nceput.
După Sf. Grigore de Nyssa, omul este „deiform în natura sa, ceea ce îl predestinează la Îndumnezeire”11) (s.n.). Aceasta e si ideea fundamentală a poeziei Taumaturgul, detectabilă în ultima strofă. Teologul Nicolae Arseniev vorbeste de o luptă lăuntrică între suflet si trup,12) iar Arhimandritul Sofronie de un „război duhovnicesc”.13) Această luptă lăuntrică, acest război duhovnicesc reprezintă conditia esentială întru dobîndirea nemuririi sufletului atras de iubirea lui Dumnezeu.
Motivul sufletului călător transpare din poezia Cîntec sufletului (volumul Poeme cu îngeri). Acesta, „navă călătoare” – cum spune poetul – trebuie pus în legătură cu apa si imaginarul. Acesta din urmă „conferă apei sensul patriei celei mai îndepărtate, al unei patrii ceresti.”14) (s.n.).
Avînd în vedere declaratia din versul al treilea al primei strofe („Nu-mi zvîrli patimile-n vîltoare…”), s-ar putea crede că sufletul eu-lui poetic „si-a slăbit, prin iesirea din comunicarea cu Dumnezeu, functiile de închegare si sustinere a materiei în trup.”15) Însă, în contextul larg al poeziei, vom întelege că declaratia aceasta ascunde, de fapt, tactica retardatiei: eu-l poetic se va lepăda de patimi (căci acestea sînt „forme ale egoismului, ale închiderii omului în sine, ale reducerii sale mai mult sau mai putin la trup”,16) iar păstrarea lor, nelepădarea de acestea contravine scopului călătoriei – unirea cu Domnul, cînd va fi nevoit să plătească vamă „corsarilor” – tentatiilor de orice fel.
Strofa a treia evidentiază antinomia dintre trupul năpădit de osînză (dedat plăcerilor si, prin aceasta, păcatului) si sufletul aspirînd spre urcusul spiritual, elocventă în acest sens fiind imaginea desfăsurării pe vergi a pînzei visurilor. Regimul climateric e favorabil unui astfel de periplu, iar furtunile reprezintă, din acest punct de vedere, o dovadă a atractiei pe care o exercită Cîrmaciul Etern asupra sufletelor: „…pe suflete din eternitate/Le poartă spre tel furtunilor”.
Antinomia dintre suflet (exponent al luminii, al zărilor senine) si trup (exponentul întunericului, al umbrelor si ruinelor) transpare din poezia Bufnita (volumul Gînduri albe):
Vorbesc cu sufletul în soapte:
Oh, iesi în zările-mi senine,
Nu sta ca pasărea de noapte
În fundul umbrelor din mine,
Sălăsluit doar prin ruine.
De-ai fi măcar privighetoare
A întunericului meu;
În înstelata sărbătoare
Să-mi cînti cînd lumea grea mă doare…
Ca o bufnită de soare,
În bezna mea strălucitoare
Tu te ascunzi de Dumnezeu.
În volumul al II-lea al cărtii sale Teologia morală ortodoxă, Părintele Stăniloaie opinează că „Dorinta care animă toate activitătile noastre este un elan al sufletului spre cucerirea unei frici întrevăzute.”17) Aceasta e si tema poeziei reproduse mai sus. Tocmai fericirea întrevăzută, pe care o presupune urcusul spiritual, îl face pe eroul liric să-si îndemne sufletul să iasă în zările-i senine, renuntînd la starea de pasivitate. Elocvente, în acest sens, sînt si verbele la imperativ: „iesi”, „nu sta”.
De cu totul altă natură este registrul verbal în strofa a doua. Din perspectiva dorintei eu-lui poetic, în ceea ce priveste fericirea întrevăzută, verbele la conditional si conjunctiv traduc o ipoteză („de-ai fi măcar privighetoare”, „să cînti”). Din perspectiva posibilitătii de actiune a sufletului, verbul la indicativ prezent – „te ascunzi” –, prin natura sa, relevă o negatie fată de „obiectul” dorit de către eu-l poetic. Acest aspect e pus în evidentă si la nivel sintactic: conjunctia adversativă si avînd rolul de a reliefa antinomia dintre aparentă si esentă, dintre dorintă si neputinta de concretizare a acesteia.
Sufletul care a atins plinătatea unirii cu Dumnezeu, prin iubire, e inundat de bucurie: „Extazul dragostei sau sentimentul unirii cu Dumnezeu, sentimentul că formează cu Dumnezeu un NOI (…) devine tot mai prelung, producînd o bucurie, o căldură sufletească tot mai fericită.”18) Sub aspectul acesta, expresia unei profunde bucurii lăuntrice e poezia Împărtăsirea (volumul Gînduri albe). Punctul de plecare în interpretarea acestei poezii îl aflăm în Ioan, 8:12, unde citim: „Eu sînt Lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vietii.” Această Sfîntă Lumină atrage la sine inima credinciosului, astfel încît „iubirea se contopeste cu Lumina si Lumina pătrunde în suflet.”19) De aici si explozia de bucurie si starea de betie, detectabile în strofa întîi. Sfîntul Ioan Scărarul dă o explicatie exactă acestor două moduri de manifestare, spunînd: „Iubirea este, după calitatea ei, asemănătoare cu Dumnezeu (…); după lucrarea ei, e o betie a sufletului; după efectul ei, este izvor al credintei.”20) Si aici recunoastem extazul iubirii credinciosului care-l caută pe Dumnezeu cu sufletul. Asa se explică îndemnul din primul vers al strofei întîi: „Suflete, ia pasul stelelor tăriei”. Iar Lumina aceasta Sfîntă, „care îi apare omului pentru credinta în Hristos, mărturiseste despre El (…), mărturiseste despre Dumnezeirea lui.”21)
Puterea de transfigurare pe care o are Lumina dumnezeiască transpare din strofa a doua. Fiind ea însăsi Viată nepieritoare, „În această Lumină se face comuniunea noastră cu El: o comuniune personală.”22) Comuniunea aceasta personală pe care o sesizăm în primele trei versuri ale strofei a doua si care explică si titlul poeziei – Împărtăsirea – trebuie corelată cu versetul 54, capitolul 6 din Sf. Evanghelie după Ioan : „Cel care mănîncă Trupul Meu si bea Sîngele Meu (în Sfînta Împărtăsanie – n.n.) are viată vesnică, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Prin „stropul din strălucitul sînge”, eu-l poetic se încorporează Bisericii lui Cristos, devenind, prin Sf. Taină a Euharistiei, corporal cu Hristos.23) Inhabitarea divinului („Mările luminii s-au vărsat în mine”) redimensionează universul umanului: „Simt că sînt un soare ce nu se mai stinge/Dăntuind în cosmos, Doamne,-n drum spre Tine”. Imensa bucurie a stării unitive între sacru si profan, concretizată în dăntuiala în cosmos – formă inedită a urcusului spiritual –, eu-l poetic o simte „ca pe o atingere a vesniciei”.24) Aceasta e o modalitate de manifestare a extazului mistic.
Lupta dintre suflet si patimi transpare din poezia Ostrov încins de ape (volumul Poeme cu îngeri). Din poezie se desprind două aspecte definitorii pentru suflet – acest „ostrov încins de ape ”: propria conditie (sufletul asaltat de patimi – avînd drept corespondent imaginile-simbol ale valurilor si vînturilor) si, respectiv, propria conditie în raport cu semenii („celelalte ostroave”).
Prin natura sa, eu-l poetic apartine conditiei umane („…prin asprele lui vine/Se leagănă-n adîncime de vastele pămînturi”; „Aceeasi coajă-l leagănă-n adîncuri nevăzute/Cu toate celelalte ostroave si pămînturi”); prin suflet, care e atras de Tatăl Ceresc, apartine sacrului: „E, nevăzut, un munte cu temelii profunde,/ Ce repezit din funduri, străpunge-ntreg oceanul”; „E pisc si culme tintită fără preget,/ Solie spre viată…”
Poezia are echilibru structural: prima strofă conturează o situatie de exceptie, si anume sufletul eu-lui poetic e asaltat de noianul de patimi. Acest aspect e ilustrat atît la nivel imagistic (elocvente fiind imaginile-simbol: valurile si vînturile), cît si la nivel gramatical (participiile „mîncat”, „bîntuit” si „măcinat” fiind grăitoare în acest sens). Asaltul acesta e aproape perpetuu, iar poetul îl sugerează atît prin folosirea iterativului „mereu” („mîncat mereu de valuri”), cît si prin reluarea imaginii sufletului-ostrov prins în chingile valurilor si ale vînturilor: „Ostrov încins de ape e sufletul din mine,/ Mîncat mereu de valuri si bîntuit de vînturi” si „Ostrov încins de valuri si măcinat de vînturi”. De retinut că nu este vorba de o simplă reluare, ci de una cantitativă si calitativă, tocmai spre a evidentia zbaterea sufletului între sacru si profan.
Partea mediană a poeziei – strofele a doua si a treia – evidentiază, cu ajutorul unor simboluri, calitătile unui suflet animat de urcusul spiritual. De observat că ordinea în care apar aceste simboluri ilustrează treptele urcusului spiritual:
- „Piticul bulz de stîncă”
(„ce-i gata să s-afunde”)
- „E (…) un munte cu temelii profunde”
(„nevăzut”)
- „El petecul de tină ”
(„abia-năltat de-un deget
Peste robia apei ce-l sapă să-l dărîme”)
- „E pisc (…) si culme”
(„ajuns”); („tintă fără preget”)
- „Solie spre viată”
Toate aceste trepte constituie tot atîtea momente ale devenirii întru fiinta duhovnicească – „Solia spre viată ” – viata vesnică.
NOTE:
1. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dictionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1984, p. 466.
2. Protosinghel Nicodim Măndită, Sufletul – icoană vie a lui Dumnezeu, Editura Agapis, 1995, p. 25.
3. Cf. Sf. Ioan Damaschin, în Teologia Dogmatică (Dogmatica), Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1991, p. 167.
4. Idem, p. 169.
5. Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 64.
6. „Prin Botez, care răspunde credintei, Iisus spune că ne-am născut din nou, într-un sens mistic.” (Doyle Kee, Le bapteme – ceremonie de mariage des croyants, Centre d’enseignement biblique, Geneve, 1993, p. 118, în traducerea noastră, Cost. MIU).
7. Paul Evdokimov, Cunoasterea lui Dumnezeu, asociatia crestină Christiana, Bucuresti, 1995, p. 148.
8. Protosinghel Nicodim Măndită, op. cit., p. 41.
9. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 88-89.
10. Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992, p. 314-315.
11. Paul Evdokimov, op. cit., p. 36.
12. Nicolae Arseniev, Mistica si Biserica Ortodoxă, Editura Iri, Bucuresti, 1994, p. 50.
13. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucuresti, 1995, p. 44.
14. Gaston Bachelard, Apa si visele, Editura Univers, Bucuresti, 1995, p. 58.
15. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 84.
16. Idem, p. 93.
17. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Teologia morală, volumul al II-lea, Editura Institutului biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1980, p. 93.
18. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Ed. cit., p. 273.
19. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 104.
20. Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, ed. cit., p. 259.
21. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 114.
22. Idem, p. 117.
23. Pr. Dr. Ioan Mircea, op.cit., Ed. cit., p. 234.
24. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 123.
