FELII DE VIATĂ
în lirica lui Marin Sorescu si Nichita Stănescu
Constantin MIU
MOTTO:
Astăzi, mi-am propus
să ne jucăm de-a iubirea :
vom gusta cîte-o felie de viată –
eu una si tu una,
dar dacă nu te saturi,
îti voi da si din portia mea…
(Anton ONIGY)
Pentru prezentul număr al revistei Poezia, care are ca tematică Poezie si viată, propunem cititorilor eseul de fată, în care am relevat cîteva aspecte ale liricii erotice ale lui Marin Sorescu si Nichita Stănescu, precizînd că dacă în cazul primului poet maniera de abordare a erosului e una vădit ironică, în cazul celui de-al doilea se poate vorbi de o adevărată poetică a mirării.
În ciuda afirmatiei categorice privind una din cele mai vechi teme – dragostea –, care a prilejuit poetilor încă din antichitate poezii nemuritoare („În dragoste totul s-a cam scris/ Si de mîna si de tipar”), Marin Sorescu găseste totusi resursele necesare spre a da si erosului senzatie de prospetime, contrazicînd în felul acesta propria afirmatie care, desigur, are rostul ei: dragostea nu mai e concepută ca ideal de puritate, candoare, ci ca ceva banal, la îndemîna oricui – meteahnă a omului modern!
Maniera ironică de abordare a temei erosului o găsim mai întîi în poeziile de la începutul activitătii literare a lui Marin Sorescu. Spre exemplu, ultimele două strofe din poezia Poveste (volumul Moartea ceasului, 1966) au o încărcătură afectivă dramatică. Flacăra dragostei este amenintată necrutător de timpul biologic al celor doi parteneri: „Pînă cînd ne va iesi în cale/ Sfînta Vineri/ Să ne spună printre altele/ Că nu mai sîntem tineri.// Si că ea n-o să ne mai dea de-acum/ Nici electricitatea pentru flacără/ Nici lemne pentru fum”. Trebuie precizat că Sfînta Vineri e propria constiintă a cuplului erotic, care se manifestă ca un fel de memento. În fata timpului biologic, nici unul din cele două coduri ale fiecărui partener, fată de eros, nu poate fi viabil. Ca urmare a acestei filosofii a erosului, pe care o propune poetul, ironia este dulce-amară, căci, după cum se observă, erosul e abordat în registru ironic, tocmai datorită ideii de finitudine pe care o incumbă.
Versurile din volumul Apă vie, apă moartă sînt ecoul unei înscenări a iubirii din volumul Descîntoteca. Bunăoară, în Cu toate că… rizibilul izvorăste din contrastul habitudinilor celor doi parteneri: el – avid de cunoastere („Eu nu mă mai satur de vechii greci”), ea – limitată la plăceri mărunte, banale si terestre („Nu te mai saturi de stofe, de rochii”). În aceeasi tonalitate a incompatibilitătii dintre plăcerile celor două sexe e scrisă si poezia Streasină de dor. De remarcat că si erosul, ca toate celelalte „mituri”, este desacralizat. Elocvente, sub acest aspect, sînt: Îngînare, Linx, Despre mîini, Cum dracii dorm… si Stampă (din volumul amintit). În ultima poezie, luna – constiinta martor al amorului îndrăgostitilor (cum apărea în viziunea romanticilor) –, la Marin Sorescu este supusă unei implacabile finitudini, ca si oamenii, la trecerea ireversibilă a anilor: „E acru vinul, sînul mai lăsat,/ Si luna are cearcăn ca o lampă/ Care-un amor tîrziu a privegheat”.
În volumul de versuri Ecuatorul si polii (Editura Facla, Timisoara, 1989), Marin Sorescu oferă, în stilul său inconfundabil, o lectie despre poezia de dragoste si, implicit, despre dragostea însăsi. Este vorba de o poezie care se scrie singură, mai exact, o poezie trăită, care se face sub ochii cititorului. Strategia aceasta presupune participarea, în egală măsură, a celor doi parteneri: „Visele mele cu tine stiu să le caut/Sunt peste tot, dulci si lipicioase/ Ca polenul. M-ai învăluit în polenul/ Celei mai frumoase flori,/ Care nici n-are nume – si sînt ca o albină,/ Care nu mai vrea să se întoarcă la stup/ Face mierea la fata locului – / Si o mănîncă ea cu floarea./ «Cu Floarea?»/ «Cu Floricica». / Te si botez cu ocazia asta, din nou” (În arcul de senzatii).
Că Marin Sorescu desacralizează erosul nu mai e de foarte mult timp o noutate. Însă, în volumul mai sus amintit el împinge poezia de dragoste pe panta cozeriei. În felul acesta, ideea că si dragostea este supusă finitudinii va fi mai usor suportată, iar omul va dramatiza mai putin această situatie limită: „Ai fost foarte prezentă în gîndurile mele./ Cu cît esti mai departe,/ Cu atît esti mai prezentă./ O, nu mă mai trimite la capătul pămîntului, din egoismul/ De a-mi simti pulsul mereu!/ Crezi c-o să se-ncălzească de pe acum?/ Tot va mai da un zvîcnet, ca să ne sperie./ Despre ce album este vorba?/ Ziceai că vrei să-mi arăti/ Un album. A, acela «fin du siècle»/ În curînd si noi/ Vom fi fin du siècle. Secolul nostru./ Oricum, vom avea si noi parfumul nostru de epocă” (Moina). O altă modalitate de a întretine discutia, dialogul, este prezenta prin absentă (procedeu folosit chiar de Eminescu în Luceafărul, spre a releva nostalgia departelui). În acest fel dispare si senzatia de gol existential. Aceasta ar fi adevărata comunicare, făcînd să dispară barierele artificiale dintre cele două suflete. Spatiul si timpul nu mai sînt cele obisnuite (pentru omul comun); timpul are o altă curgere, iar spatiul apare ca fiind condensat (a se vedea, în acest sens, poezia Moina). Prezenta prin absentă ar fi un nou mod de cunoastere a celuilalt, de relevare a adevărului: „De mult ne tot promitem/ Să ne scriem din camere alăturate/ Să ne trimitem scrisori, din oră-n oră,/ Ca buletinele medicale/(…)Putem sta de vorbă deschis,/ Ne putem spune toate secretele…” (Sentimentul lînei). Ironia este abia camuflată. Stă gata să rupă zăgazurile cuvintelor de după care poetul a ascuns-o. Cînd irupe, e foarte caustică. Simpla discutie în contradictoriu conduce la o situatie rizibilă: „Suntem ca doi pinguini mergînd stîngaci prin zăpadă la/ Poale de Polul nord. Pe ghetus./ «Ba sîntem ditamai iceberguri»./ În sentimente călduroase./ «Bine că ne-a apucat amorul iarna,/ Avem încălzire centrală./ La vară ar fi fost prea cald». (Glezne fragile). Să remarcăm în treacăt că asemenea versuri scrise într-o perioadă de tortură prin frig, pe care regimul comunist o aplica populatiei, erau o modalitate mascată de expresie a revoltei poetului fată de acest „tratament” inuman. Contrastul ce naste ironia vine din tonul confesiv-visător al poetului si asa-zisa luciditate a partenerei acestuia, care negînd declaratiile ce-i sînt făcute, destramă vraja, o risipeste cu brutalitate, lăsînd să se vadă realitatea crudă a cotidianului banal si anost.
*
În eseul Un poet care nu are complexul genialitătii : Nichita Stănescu, criticul Eugen Simion opina: „A sta locului (…) înseamnă a rostui si a rosti (verbe noiciene) pe care Nichita Stănescu le-a intuit si le-a folosit pentru a exprima starea lui de mirare. Aceasta era emotia lui: ca să te miri de tine si ceea ce este în afara ta. În limbajul poetului, aceasta este totuna cu starea de mirare. Contrar prejudecătilor, starea de mirare este o formă activă de meditatie. Ea presupune o mare neliniste interioară, dar si o mare dorintă de gratie, o bucurie a spiritului…” – s.n. (în Fragmente critice, volumul I, Editura Grai si suflet – Cultura natională, Bucuresti, 1998, p. 81).
1. Un prim aspect pe care îl ia starea de mirare ca formă activă de meditatie îl putem sesiza din felul cum se manifestă eul poetic aflat sub zodia erosului, în spetă cum receptează el frumosul indicibil. Spre a ilustra acest aspect, ne-am oprit la trei creatii stănesciene: Leoaică tînără, iubirea (volumul O viziune a sentimentelor – 1964), În dulcele stil clasic (volumul cu acelasi nume – 1970) si Evocare (volumul Opere imperfecte – 1979).
Sub aspect formal, prima poezie mentionată este „o romantă cu ingenuităti calculate” (Eugen Simion). Metafora-simbol a primei strofe, ca de altfel a întregii poezii („leoaică tînără”), pune eul liric într-o postură inedită, aceea de victimă a atacului fătis al dragostei devoratoare. „Leoaică tînără, iubirea/ mi-a sărit în fată.” Poetul nu urmăreste nasterea si evolutia acestui sentiment, ci reactiile eu-lui într-un moment de maximă confruntare cu animalul vorace. Erosul pune în miscare atît natura, cît si componentele individului – privirea, auzul. Natura, intrînd în reverberatie, capătă contur, al cărei simbol – cercul – întruchipează perfectiunea: „Si deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ cînd mai larg, cînd mai aproape,/ ca o strîngere de ape.”– s.n. Componentele individuale se pun, si ele, în miscare pe verticală, sugerînd, prin prezenta melosului, aspiratia spre frumos si perfectiune: „Si privirea-n sus tîsni/ curcubeu tăiat în două,/ si auzul o-ntîlni/ tocmai lîngă ciocîrlii”. Re-creînd lumea interioară, ca si cea exterioară după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind – cum spune poetul – „un desert în strălucire”. Mirarea eu-lui poetic se vădeste la nivelul gesticii, căci sub puterea demiurgică a erosului, are loc o schimbare radicală interioară si exterioară: „Mi-am dus mîna la sprînceană/ la tîmplă si la bărbie,/ dar mîna nu le mai stie.”
Spre deosebire de Marin Sorescu în Singur printre poeti, care face parodie ad personam, Nichita Stănescu mimează stilul unei epoci ori o specie literară. Din această perspectivă, poeziile erotice din volumul publicat în 1970 sînt „niste cîntece – cele mai multe – tînguitoare si prefăcute” (Eugen Simion). Poezia În dulcele stil clasic este – în opinia lui Alex. Stefănescu – „o creatie lirică galantă – sinteză între elegantul stil trubaduresc” si declaratiile amoroase în maniera lui Ienăchită Văcărescu. Fiecare din primele două strofe se deschide cu o invocatie a fiintei iubite, repetitia, refrenul si elipsa verbului lăsînd impresia unui descîntec erotic. Prin acest ritual, poetul doreste întruparea fiintei iubite din patru elemente: bolovan, frunză verde, pală, înserare-n seară, pasăre amară. A treia strofă include un motiv, si el devenit clasic – cel al oglinzii –, aflat în corelatie cu planul imaginarului: „O secundă, o secundă/ eu l-am fost zărit în undă./ El avea roscată fundă./ Inima încet mi-afundă.” Repetarea sintagmei temporale în primul vers mai sus citat relevă regretul celui îndrăgostit că imaginea nu prinde corporalitate. Vom vedea ceva mai încolo că si aceasta e o modalitate de afirmare a stării de miare. Prin intermediul jocului verbelor aparentă/ esentă se ajunge la un paradox: realul glisează în imaginar, în timp ce imaginarul lasă impresia că ar fi devenit realitate. Asa se motivează prezenta unei strofe intermediare între cele două planuri – real si imaginar –, strofă cu iz de rugă, prin care se încearcă prelungirea vrăjii: „Mai rămîi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu” – s.n. De retinut că starea de mirare, pe care abia o ascunde ruga, dezvăluie teama poetului ca vraja să nu se rupă, aceea a revenirii la realitatea crudă a imposibilitătii de a da corporalitate unei Venus profane.
În Evocare, contemplînd frumosul ca „umbra unei idei”, starea de mirare îi prilejuieste poetului o adevărată poetică a indicibilului. Spre a întelege comparatiile si metaforele acestei creatii, trebuie să le judecăm dincolo de granitele logicului, să mergem, cu alte cuvinte, de la aparentă la esentă. Pe această dihotomie îsi structurează poetul discursul liric, acesta fiind, în fond, o „definitie” perifrastică a făpturii pure, de a cărei frumusete se miră poetul, care nu face decît s-o contemple. Neputînd găsi corespondente palpabile, care să redea concretetea unei asemenea făpturi („Ea era frumoasă ca umbra unei idei”), Nichita Stănescu face analogii de ordin senzorial cu „acele lucruri care, la rîndul lor, nu pot fi exprimate în cuvînt decît vag” (Stefania Mincu): „a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă”. Starea de mirare fată de frumosul indicibil, conceput în termeni superlativi, în acceptie androginică, transpare si din poezia Muiere (volumul Fiziologia poeziei –Editura Eminescu, 1990): „Ea era frumoasă foarte,/ amforă cu două toarte,/ viată lungă fără moarte/ si întreg lipsit de parte.”
Într-un singur loc – Cîntec (volumul O viziune a sentimentelor) – existenta eu-lui poetic este nu numai o întîmplare a fiintei, ci si o mirare, în timp ce aceea a fiintei iubite este o certitudine. Aspectul acesta se poate remarca la nivelul registrului verbal din ultima strofă a poeziei: „Ce bine că esti, ce mirare că sînt !/ Două cîntece diferite, lovindu-se, amestecîndu-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos (…)/ una foarte de sus (…)/ în înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că esti, a-ntîmplării că sînt.” – s.n.
2. Un alt aspect al manifestării mirării tine de teatralitatea gesticii si declaratiilor eu-lui poetic. Constient de cele două ipostaze – înger si demon –, pe care le incumbă personalitatea oricărei femei, poetul adoptă masca incertitudinii, care e o altă modalitate ingenioasă de afirmare a mirării fată de comportamentul acesteia. Registrul verbal este elocvent, în acest sens, în poezia Încins (volumul În dulcele stil clasic): „As sta încins la soldul tău/ sabie scurtă, netocită/ sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău/ cu fruntea între sînii tăi, iubită.// (…) Mai bine sabie la soldul tău/ ca iute la mînie, doamnă,/ tu între bine si rău/ la mijloc să mă-nfigi sudalmă.”– s.n. Conditionalul ipotetic ca si conjunctivul marchează o altă incertitudine, si anume neputinta prinderii în cuvinte a frumusetii olimpiene a femeii, aceasta tinînd de aparentă (închipuire) si nu de esentă (realitate). În poezia Mult vechii de romantici (acelasi volum), contemplînd iubita care doarme, poetului îi pare că frumusetea acesteia e ruptă de realitate: „De ce nu m-as putea uita înfiorat/ la bratul tău suav, cînd dormi,/ (…) // De ce n-as crede că vin zeii/ călări pe lungi miresme/ ca să-si depună umbra lor/ la tine peste glezne…// De ce n-as crede că existi/ tu ce respiri în unde,/ tu singură, văzuto doar cu ochiul/ triunghiular, din frunte.”
Spuneam că în poezia Leoaică tînără, iubirea starea de mirare vine si din felul cum e receptată puterea de transfigurare pe care erosul o are atît asupra individualitătii, cît si asupra elementelor naturii. Acest aspect e detectabil si în alte poezii, ca de pildă Euridice (volumul Dreptul la timp – 1965), Cîntec (volumul Oul si sfera – 1967), cu precizarea că în preajma fiintei iubite elementele naturii se umanizează, în timp ce în cea a eu-lui poetic acestea sînt lipsite de afect. „Aerul se mai emotiona încă/ în jurul tău, / tulburînd vederea orelor acele,/ cînd înnoptarea venea alunecînd/ pe roata inimii mele.” (Euridice); „Deodată, aerul a împietrit în jurul meu / si se izbesc de el cuvintele zvîrlite/ si se-nrosesc, si-asa rămîn mereu,/ din ce în ce mai lungi si mai rărite.” (Cîntec) – s.n. A se observa, din versurile mai sus citate, că prezenta sau lipsa afectului modifică benefic sau malefic componentele celui aflat în starea de mirare contemplativă. În prima poezie este vorba de „vederea orelor acele”, care se tulbură, cînd aerul se mai emotionează încă în jurul femeii; în cea de-a doua, cuvintele se-nrosesc si se izbesc de aerul împietrit în jurul celui care se miră contemplînd, încît acestea îsi modifică forma. În alt loc – poezia Clepsidra (volumul Opere impersonale – din periodicele ultimilor ani), lipsa afectului e simtită ca imposibilitate de comunicare, încît starea de mirare e una dureroasă: „Timpul, ce zid insesizabil/ ce ferestre de piatră! // (…) Timpul, ce zid de verbe/ cu o fereastră dintr-un bloc de piatră.”
