Constantin MIU
Sentimentul singurătătii
în lirica lui Bacovia
Predilectia pentru solitudine (ca trăsătură a simbolistilor preluată de la romantici) si vidul sufletesc reprezintă una din componentele majore ale tematicii liricii lui Bacovia. La autorul volumului Plumb, sentimentul singurătătii capătă accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înteleasă ca o retragere în sine, realizîndu-se astfel „ruperea definitivă cu orice sursă afectivă” (Cristian Livescu). De altfel volumul de versuri amintit stă sub zodia sentimentului singurătătii, sentiment care transpare din poeziile Plumb si Lacustră, pe care le vom discuta din această perspectivă.
Sub aspect tematic, cele două poezii ilustrează sentimentul acut al singurătătii apăsătoare, cu precizarea că în Lacustră acesta este potentat pînă la obsesie, pînă la halucinatie. Nu întîmplător criticul Ov. S. Crohmălniceanu opina că „Lirica bacoviană e lovită de o singurătate înfiorătoare…”
În poezia Plumb, singurătatea eu-lui poetic este cu atît mai cutremurătoare, cu cît spatiul închis al cavoului este „populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat vestmînt funerar: „Dormeau adînc sicriele de plumb/ si flori de plumb si funerar vestmînt/ Stam singur în cavou... si era vînt.../ si scîrtîiau coroanele de plumb. Chiar în acest spatiu al claustrării, ideea de singurătate a eu-lui poetic apare cu pregnantă prin raportare la recuzita funerară. Tăcerea apăsătoare este sugerată prin sintagma „dormeau adînc”, în care verbul dormeau la indicativ imperfect, sugerînd o actiune durativă, alături de adverbul de mod adînc conturează un superlativ stilistic. În cele două strofe, registrul climateric evidentiază si el starea de dezolare si frămîntare sufletească a eu-lui poetic: „Stam singur în cavou... si era vînt…”, „Stam singur lîngă mort... si era frig…” (s.n.).
Tensiunea claustrării cunoaste un crescendo, ea putînd fi rezumată la următoarea schemă: însingurare – solitudine – recluziune – disperare. Toate acestea constituie treptele înstrăinării fiintei umane, ca urmare a claustrării. Ideea expierii este relevată si prin convertirea erosului în thanatos: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb... si-am început să-l strig”. Acumulările cantitative din prima strofă, acumulări ce conturează senzatia de vid (gol exterior, dar si unul interior – vidul sufletesc) duc la saltul calitativ al strigătului. Dar revolta prin strigăt (prefigurare a revoltei expresioniste) nu-si află ecou nici în exterior, si cu atît mai putin în interior. Ca atare, eroul liric este condamnat la singurătate, iar golul este resimtit ca pe o durere fizică: „Stam singur lîngă mort... si era frig…/ si-i atîrnau aripile de plumb.'' Imaginea aripilor de plumb atîrnînde – simbolul zborului frînt – amplifică drama condamnatului la singurătate, neputinta acestuia de a se elibera din spatiul – carceră al cavoului.
În Lacustră, sentimentul singurătătii este pus în legătură cu obsesia ploii: „De-atîtea nopti aud plouînd,/ Aud materia plîngînd.../ Sînt singur si mă duce-un gînd/ Spre locuintele lacustre”. Din strofa citată, se poate observa că determinantul atîtea este un superlativ stilistic care în relatie cu gerunziul plouînd sugerează o actiune durativă; de aici obsesia ploii. Obsesia aceasta este dată si de repetarea verbului aud, evidentiind monotonia unui fenomen climateric.. Asa se explică ideea de singurătate coplesitoare. În conditiile unor ploi interminabile, ideea de singurătate incită la meditatie.
Sub aspect compozitional, poezia este formată din patru strofe. Ultima strofă reia aproape identic, sub aspect imagistic si ideatic, prima strofă, această reluare amplificînd ideea de singurătate a eroului liric si dînd impresia unui proces ciclic: „De-atîtea nopti aud plouînd,/ Tot tresărind, tot asteptînd.../ Sînt singur, si mă duce-un gînd/ Spre locuintele lacustre”. Din perspectiva ultimei strofe incursiunea într-un spatiu si un timp imaginare nu si-a găsit finalitate. Obsesia ploii este în fond obsesia singurătătii, iar acest aspect amplifică angoasa eroului liric. Partea mediană a poeziei (strofele a doua si a treia) situează eroul liric pe tărîmul imaginarului, încercînd să se salveze de obsesia ploii, de realitatea terorizantă. Ca si în poezia Plumb, golul/ vidul sufletesc accentuează sentimentul singurătătii. De data aceasta eroul liric extrapolează, drama sa sufletească la scara întregii umanităti: „Un gol istoric se deschide,/ Pe-aceleasi vremuri mă găsesc…”
Asocierea pe care poetul o face între ploaia obsesivă si golul existential este inspirată: „Ploaia diluviană e aici metaforă a stării de tristete si însingurare totală, accentuată încă si mai puternic de asocierea cu marele gol existential figurat de locuintele lacustre” (I. Apetroaie).
*
„Bacovia este un poet tragic, în sensul că sensibilitatea si constiinta sa percep si intuiesc acut finitudinea” (Simion Mioc, Bacovia: Eul liric si lupta cu limita, în Anamorfoză si poetică, Editura Facla, 1988, p. 30). Citind cu atentie poezia Decembre, vom sesiza constiinta tragică a eu-lui poetic, nelinistit de potopul hibernal.
Decembre apartine unei suite de poeme, în care cuplul erotic e surprins în scene de interior: Amurg, Nevroză, Melancolie, Vals de toamnă. Referindu-se la această poezie, criticul clujean Vasile Fanache opinează în cartea sa Bacovia: Ruptura de utopia romantică (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 120): „Construită dihotomic, din serii de imagini aflate în neîntrerupta confruntare, Decembre proiectează drama supravietuirii prin eros”.
Trebuie precizat că dihotomia de care vorbeste criticul clujean nu e una de imagini, ci se relevă la nivelul gesticii celor doi parteneri, prin intermediul registrului verbal. Întregul discurs al eroului liric dezvăluie nevoia de protectie într-un spatiu securizant fată de ninsoarea agresivă, în timp ce fiinta iubită ia totul à la légère si rîde.
Pentru eul poetic, nevoia de protectie, spre a umple vidul sufletesc, se concretizează în ceea ce criticul Lucian Tamaris numeste în cartea sa Plînsul lui Bacovia (Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 1997, p. 44) poetica privirii si a auzului. Asa se explică abundenta imperativelor si a conjunctivelor cu aceeasi valoare stilistică – de imperativ.
În prima strofă, îndemnul ca iubita să se uite cum ninge, îndemn repetat prin sinonimie, maschează teama eu-lui poetic de ninsoarea dezlăntuită: „Te uită cum ninge decembre…/ Spre geamuri, iubito, priveste”. Teama este evidentiată si la nivel grafic, prin intermediul punctelor de suspensie din primul vers. Cererea formulată în versul al treilea si justificarea ei au valoare compensatorie. Jăratecul si soba sînt imagini convergente ale căldurii, ce ar compensa senzatia de frig, care e de presupus a fi pus stăpînire pe cel căruia îi e teamă de ninsoare: „Mai spune s-aducă jeratic/ Si focul s-aud cum trosneste”.
În strofa a doua, eul poetic intentionează să transfigureze vijelia ascultată la horn în simfonie a zilelor sale, pe care s-o învete, adică să-si cunoască propriul destin.
Teama de ninsoare dispare datorită a trei stimuli: ceaiul (care în mediile mondene era servit în anotimpul rece, spre a se încălzi); prezenta iubitei mai aproape de iubitul său; cititul, care prin flacăra cuvintelor să întretină focul interior: „Mai spune s-aducă si ceaiul,/ Si vino si tu mai aproape;/ Citeste-mi ceva de la poluri,/ Si ningă… zăpada ne-ngroape”. Prin cei trei stimuli, se reface atmosfera intimistă specifică scenelor de salon.
În spatiul intim, la căldură, eroul liric poate constata sfintenia a tot ceea ce se află în casă: „Ce cald e aicea la tine./ Si toate din casă mi-s sfinte”. Solicitarea privirii iubitei la ninsoarea de afară concordă cu starea sufletească a celui ce a constatat sfintenia lucrurilor din casă. „Eul se agită teatral, cu spaima excedentă că toate cîte i se par «sfinte» s-ar putea prăbusi” (Vasile Fanache, op. cit., p. 121). Asa întelegem de ce va cere iubitei să nu rîdă, ci să citească nainte. În structura imaginarului, focul e asimilat adesea spiritului, cuvîntului (Cf. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1977, p. 217. ). Criticul Vasile Fanache (op. cit., p. 121) precizează, în acest sens: „Citind (cuvinte!), femeia întretine «focul interior»…”
În penultima strofă, nevoia de lumină se asociază cu spaima admirativă (ca în cazul poeziei Iarna de V. Alecsandri): „E ziuă si ce întuneric…/ Mai spune s-aducă si lampa-/ Te uită, zăpada-i cît gardul,/ Si-a prins promoroacă si clampa”.
Declaratiile din primele două versuri ale ultimei strofe sînt teatrale, căci descoperind focul dragostei, întretinut si de cel al spiritului, eroul liric îsi îndeamnă iubita să admire feeria ninsorii (căci ninsoarea abundentă, în ochii îndrăgostitului devine feerie): „Eu nu mă mai duc azi acasă…/ Potop e-napoi si nainte,/ Te uită cum ninge decembre,/ Nu rîde… citeste nainte”. De observat, din versul al doilea al strofei citate mai sus, că potopul invocat (ca motiv de a nu se mai duce acasă) nu face referiri atît la spatialitate, cît mai ales la temporalitate, cele două adverbe („napoi” si „nainte”) dînd, din această perspectivă, informatii asupra timpului subiectiv : cele două coordonate trecutul („napoi”) si viitorul („nainte”) sînt abolite, îndrăgostitul preferînd să-si subsumeze gesturile si trăirile unui prezent al erosului – „azi”.
