Pogorându-se în profan prin mesagerii sãi – îngerii –, sacrul i-a dat acestuia o altã dimensiune – spiritualã, tot astfel cum el însusi, prin inhabitarea în uman, se vrea înteles de acesta. Astfel se poate explica faptul cã  „Atunci când le apar oamenilor, îngerii iau întotdeauna formã omeneascã” – precizeazã Episcopul Ignatie Brianceaninov. 1) Cine vede îngerii lui Voiculescu (unul paznic la poartã, altul culegând spice ori altul cu chipul de fatã – „îngerul din odaie”), cei ai lui Radu Gyr – „cu pasul stins, cu glasul ostenit”, ca si cei ai lui Blaga – „serafimi cu pãrul nins”, luând „chip zburãtor, de pasãre-om”, ar putea crede cã acesti poeti au desacralizat aceste elemente ale sacrului. Nimic însã mai eronat!  Spre a întelege intentia celor trei, vom reproduce opinia lui Mircea Eliade din capitolul Existenta umanã si viata sanctificatã, din cartea sa Sacrul si profanul: „Mijloacele prin care se poate ajunge la sanctificare (sanctificarea vietii – n.n.) sunt numeroase, însã rezultatul este aproape întotdeauna acelasi: viata este trãitã pe douã planuri, desfãsurându-se ca existentã umanã si participând în acelasi timp la o viatã transumanã.” 2) – s.n.  De-a lungul timpului, omul a pierdut semnificatia religioasã a experientelor si gesticii, încetul cu încetul acestea fiind desacralizate, mai cu seamã de cãtre omul modern. Ideea pe care cei trei poeti o sintetizeazã metaforic este aceea cã omul, chiar dacã s-a depãrtat de cer, el nu a rupt total puntile de contact cu acesta.  Desi l-a alungat din rai, Dumnezeu nu l-a abandonat pe om, nu l-a dat uitãrii: prezenta Sa în viata omului se face simtitã si în mod indirect, prin acesti mesageri înaripati. În fond, este vorba – cum spune acelasi Mircea Eliade – de camuflarea sacrului în profan, 3) iar îngerii îi faciliteazã omului credincios sã vadã fata ascunsã a nevãzutului. Din aceste considerente, îngerul din poeziile celor trei creatori amintiti mai sus devine „mai mult decât un simbol, el este elementul de legãturã dintre Dumnezeu si om, agentul prin care lumea cotidianã poate fi vãzutã si altfel decât apare, si prin care ea capãtã dimensiunea transcendentului.”4) – s.n.
Bunãoarã, îngerii lui Voiculescu (din poeziile L-am lãsat de-a trecut, Îngerul din odaie, Îngerul Nãdejdii) nu seamãnã cu cei de pe icoanele bizantine; ei sunt alter ego-ul poetului credincios. Fiecare din ipostaze surprinde o altã fatã a eu-lui si, implicit, o anumitã stare sufleteascã: nãdejdea incipientã, amplitudinea maximã a acesteia si, respectiv, expierea ei.
Mesajul teologic al celor trei poezii aduse în discutie este acela cã lucrarea divinului în om nu se poate desãvârsi fãrã aportul acestuia din urmã.  Semnificativ, în acest sens, este gestul final fãcut de eroul liric al poeziei L-am lãsat de-a trecut: „ªi-a aruncat doar ochii la mine-n ogradã,/ Unde nãpãdise cucuta si pelinul./ Stam pe prispã, halucinat:/ M-a vãzut… nu m-a vãzut?/ Cã nu mi-a luat aminte…/ Era asa de abãtut,/ Cã n-am miscat, n-am strigat,/ L-am lãsat de-a trecut înainte.”  De retinut cã pelinul  si cucuta  sunt metafore pentru sugerarea rãului si a pãcatelor ce-au nãpãdit „ograda” – sufletul omului. Fãrã o necesarã curãtire de rãu si de pãcate, fãrã purificare, omul nu poate nãdãjdui la ajutorul divin. Iatã de ce îngerul este asa de abãtut.  Însã trebuie sã remarcãm cã gestul final al eroului liric nu este unul ostentativ, de refuz de a conlucra cu mesagerul divin, ci de constientizare cã este un pãcãtos, nedemn încã de a primi o asemenea vizitã.  Din perspectiva finalului poeziei si a constientizãrii pãcatului ce mai persistã în om, vom întelege cã „portretul” îngerului este oglinda eu-lui poetic: „Era cu pãrul ca aurora,/ Aripile, cu pene de luminã,/ Lânced le târa (…)/ Nu purta sabie, n-avea-n mânã crinul,/ Rãtãcind pe stradã.” Sã mai spunem cã imaginea îngerului nepurtãtor de  sabie si fãrã crin aminteste de cea a portarului înaripat  care „mai tine întins/ un cotor de spadã fãrã de flãcãri” din poezia Paradis în destrãmare a lui Blaga. Imaginile mesagerilor divini, în cele douã poezii, comunicã ideea cã elementele sacrului sunt supuse unei vizibile degradãri, ca urmare a pãtrunderii lor în lumea profanã.
Mesagerul  divin poezia Îngerul Nãdejdii  a pierdut aura divinã, odatã cu pãtrunderea sa în lumea profanã, capãtã atributele acesteia:
Era la o rãscruce, si Îngerul Nãdejdii,/ Trimis sã-mi tie calea sã-mi tie calea cu aripile deschise,/ Sã-mi fie cãlãuzã si pazã în primejdii,/ Zdrobit de ostenealã acolo adormise.//(…) Mai pâlpâia pe frunte-i un cearcãn de vãpaie…/ încolo numai umbrã, pe-aripe, peste pleoape…/ Pãrea un biet rãzboinic cãzut într-o bãtaie.// Avea hlamida ruptã si-o aripã beteagã/ Cu sfârcurile boante si pene zdrentuite./ Zãcea grozav de palid, sleit si fãrã vlagã/ ªi-ncet scâncea în somnu-i cu vise chinuite.”  Portretul mesagerului divin este, si el, unul în oglindã – alter ego-ul eroului liric, iar somnul care nãpãdeste „îngerul” – ca preambul al thanatosului – este un atribut al profanului.  Versul care ilustreazã ideea cã „îngerul” e un portret în oglindã  al poetului credincios – „Zãcea grozav de palid, sleit si fãrã vlagã” – reliefeazã acest aspect la nivelul grupului verbal: imperfectul verbului zãcea  sugereazã o actiune durativã, potentatã de cele trei elemente predicative suplimentare, având valoarea unei constructii calitative, de esentã augmentativã. ªi acest înger  este asemãnãtor cu alti mesageri divini  din poezia Paradis în destrãmare: „arhangheli se plâng/ de greutatea aripelor”.
Descrierea comportamentului mesagerului divin din ultima poezie citatã a lui V. Voiculescu este asemãnãtoare celei din poezia lui Radu Gyr, Vizita: „Az-noapte-un înger mi-a bãtut la poartã,/ cu pasul stins, cu glasul ostenit.//(…) dar mã privea cu ochii ca o ranã/ si tremura de frig, când i-am deschis.// Pe-obrajii lui de straniu Dumnezeu/ o boalã grea pãrea cã se rãsfrânge,/ si toatã noaptea-a plâns la pieptul meu.” (Radu Gyr, Vizita –în volumul Ultimele poeme, Editura Vremea, Bucuresti, 1994, p. 18).
A se observa paradoxul  din poeziile Îngerul Nãdejdii  si Vizita.  ªi acolo si aici e vorba de adjuvantul ce are nevoie de protectie.  Thanatosul care pune stãpânire peste acest mesager  transpare indirect, prin descrierea stãrii morbide: osteneala dublatã de scâncet. La aceasta contribuie nemijlocit imperfectul evocãrii: „pâlpâia”, „zãcea”, „scâncea” – Îngerul Nãdejdii;  „venea”, „privea”, „tremura” – Vizita.  ªi în cazul vizitatorului  din poezia lui Radu Gyr se poate vorbi de un portret în oglindã  al eu-lui poetic, imaginea celui care „privea cu ochii ca o ranã” fiind dublul celui care a fost supus privatiunii de libertate de cãtre regimul comunist.
Am amintit deja cã fiintele imaginate de Blaga sunt asemãnãtoare celor zãmislite de Voiculescu sau Radu Gyr. În poezia Îngerul (Opere, vol.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1984, p. 261, editie criticã îngrijitã de George Ganã), amãnuntele lãmuritoare despre aceastã fiintã înaripatã sunt specifice profanului: „Ce alt decât înger poate sã fie/ fãptura purtând o povarã de aripi în spate?/ E înger, nu-ncape-ndoialã./ Nestiintã si teamã, beatitudini sfioase/ sunt marile lui slãbiciuni/ si marea-i tãrie./ Instinctul lumii îl tine-n picioare,/ drept ca un pom,/ drept ca un om.”

Note:
1. Apud Seraphim Rose, Sufletul dupã moarte, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 35.
2. Mircea Eliade, Sacrul si profanul, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 144.
3. Apud Valeriu Anania, Din spumele mãrii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 94.
4. Idem, p. 165.

Home