Constantin MIU
Fatã de poetii religiosi din perioada interbelicã, în
spetã Voiculescu, Arghezi, Nichifor Crainic si Radu Gyr, care au relevat
latura sacrului în cristologie, Panait Cerna accentueazã latura
umanã a lui Iisus, în poezia cu acelasi nume.
Latura aceasta a personalitãtii lui Iisus este evidentiatã
din prima strofã, prin raportare disjunctivã la divin: Fiul
a înteles suferinta oamenilor, pentru cã a pãtimit ca
ei; Tatãl Ceresc, situat deasupra suferintei, nu ar fi putut întelege
plînsul acelora. Argumentatia este dezvoltatã în strofa
a doua, unde crucificarea ipoteticã a lui Dumnezeu nu ar pãrea
verosimilã:
„Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lãnci, cu chipul supt,
Am spune cã-i un joc, dar jertfã nu e:
El din fiinta lui nimic nu a rupt.”
În acest punct, opinia lui Cerna este asemãnãtoare celei
a lui Blaga din drama Mesterul Manole, unde artistul se comparã cu
Creatorul si gãseste cã-i este superior prin jertfã:
„Sînteti pe schelele minunii!… Cînd el a clãdit, ce a
jertfit? Nimic n-a jertfit – nici pentru tãrii, nici pentru tãrîmuri.
A zis si a fãcut.”
Este locul sã spunem cã în aceastã strofã
poetul se distanteazã de învãtãtura Bisericii
Ortodoxe, care sustine existenta Sfintei Treimi. Panait Cerna nu recunoaste
perihoreza, adicã miscarea impersonalã, „de comuniune absolutã
si de întrepãtrundere perfectã”1 a celor trei ipostasuri:
Tatãl, Fiul si Sfîntul Duh. De fapt, în aceastã
creatie, autorul ilustreazã cu mijloacele poeticului opinia Preotului
Dr. Ioan Mircea, cînd explicã termenul de suferintã,
în Dictionarul Noului Testament: „Suferintele lui Cristos trebuie sã
fie si ale crestinilor, mãcar însusite moral, dacã nu
si experiate”2. Asa se explicã folosirea pluralului colectivitãtii
(„Al nostru esti”), din care decelãm propria implicare a poetului.
Reliefarea unicitãtii Celui care a suferit pentru cei multi este conturatã
în strofa a treia, prin repetarea prenumelui tu, care intrã
în relatie cu douã verbe elocvente în privinta teologiei
suferintei („a sîngera”, „a geme”), actiunea acestora fiind necunoscutã
în lumea sacrului:
Dar tu ai sîngerat pe negre cãi,
Sunt umilinti ce nu le stie cerul;
Tu ai gemut, cînd te pãtrunse fierul,
De-au tremurat si ucigasii tãi (s.n.).
Suferinta rãbdãtoare este cea care l-a înãltat
pe Iisus deasupra conditiei umane: „si totusi cît de sus, lumina mea,/
Te-a înãltat rãbdarea sfîntã-a ta!”– declarã
poetul, dupã care se întreabã retoric: „Cum au putut
sã stea laolaltã/ Atîta chin si-atîta bucurie?”
Cristos a fost Omul suferintei, El „Si-a arãtat slava chiar prin suferinte”3.
De aici si bucuria de care vorbeste poetul. Fiul S-a întrupat, spre
a lua pãcatele lumii asupra Sa si prin suferintele si jertfa Sa i-a
împãcat pe oameni cu Tatãl Ceresc, devenind Calea spre
mîntuirea lor. „Înjosirile la care El a fost supus sînt
încununate cu slavã si se transformã în grandoare”4.
Dacã prima parte a poeziei în discutie este centratã
pe latura umanã a lui Iisus, relevatã din perspectiva suferintelor,
a doua parte este axatã pe bunãtate, ca rod al iubirii lui
Iisus fatã de „sufletul ce-a întîlnit mizerii”, ca si
fatã de „cel ce geme”.
Avînd în vedere iubirea de aproapele manifestatã de „cel
mai mare dintre visãtori”, poetul recurge la o altã întrebare
de naturã retoricã, în privinta Înãltãrii:
Putut-a oare sufletu-ti sã fugã
La cei senini si fericiti din cer,
Cînd jos, prin murmure de chin si rugã,
Atîtea brate tremurã si-l cer?
Chinul si ruga sînt definitorii pentru omul care se smereste si care
tînjeste dupã ajutorul divin – simbolul bratelor întinse
spre cer.
Prin suferinta rãbdãtoare, Iisus a devenit model de urmat întru
dobîndirea mîntuirii. Alegerea acestei cãi însã
apartine omului. Aceasta este învãtãtura Sfintilor Pãrinti
însusitã din Sfînta Scripturã. Poetul considerã
cã misiunea lui Iisus nu s-a încheiat prin arãtarea doar
a modalitãtii de a ajunge la idealul ortodoxiei – Îndumnezeirea
omului. Lucrarea lui Iisus trebuie sã continue atîta timp cît
„lutul n-o sã creascã/ Copii asemenea chipului tãu sfînt”.
Trebuie spus cã în modul indirect (printr-o negatie ce scunde
o afirmatie) se recunoaste sfintenia lui Iisus, dar si faptul cã e
vorba de o singurã Persoanã în aceastã lucrare
de înduhovnicire a omului, cãci se mentioneazã în
Facerea, 1:27 „Si a fãcut Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu”.
Însã contextul în care este formulatã ideea aparitiei
copiilor asemenea Chipului Sfînt pune accentul pe lucrarea neostoitã
a lui Iisus nãscut din oameni, spre a mîngîia si a ierta:
Atîta timp, cît lutul n-o sã creascã
Copii asemenea chipului tãu sfînt;
Atîta timp, cît linistea cereascã
Nu se coboarã-n inimi pe pãmînt;
Cît timp nu vezi aieve tot ce semeni
Si ochii toti de plîns n-or fi deserti,
Atît de mult Tu, cel nãscut din oameni,
Va trebui sã mîngîi si sã ierti. (s.n.)
Sub aspect stilistic, sintagma temporalã „atîta timp” (cu varianta
„cît timp”) în relatie cu verbe la viitor („n-o sã creascã”)
sau la indicativ prezent („nu se coboarã”, „nu vezi”) sugereazã
un viitor ipotetic, al conlucrãrii sacrului cu profanul, anticipîndu-se
în felul acesta prezentul etern, care în poezie ia forma gramaticalã
a unui viitor ipotetic.
Dar, cînd vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului rãbdat,
Cînd nu va fi nici chin, nici rãtãcire,
Atunci Tu zîmbi-vei împãcat (s.n.).
Din punctul de vedere mistic, acesta este „drumul vietuirii duhovnicesti:
împreunapãtimire cu Cristos, cu nãdejdea mîntuirii.
(…) Este calea pe care au strãbãtut-o toti cei iubitori de
frumusetea spiritualã, urmînd pilda Mîntuitorului”5.
Note:
1. Pr. Dr. Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxã, Editura Institutului
biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1994 (editia a II-a), p. 408.
2. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dictionar al Noului Testament, Editura Institutului
biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1984, p. 465.
3. Daniel Cocar, Victorie prin înfrîngere, Editura Multimedia
international, Arad, 1999, p. 52.
4. Edwin si Lillian Harvey, Însemnul regal. Smerenia, Yanceville, SUA,
1992, p. 109.
5. Pr. Ioan C. Tesu, Teologia necazurilor, Asociatia Crestinã Christiana,
Bucuresti, 1998, p. 100.
