Vorbind despre simbolul Androginului, în cartea sa Nostalgia Paradisului (Editura Moldova, Iasi, 1994, p. 226), Nichifor Crainic consideră că acesta „e un arhetip etern în lumea ideilor pure…”. Un asemenea arhetip este recognoscibil în poemul eminescian, Luceafărul.
Protagonistul este reprezentantul unei  „religii”  ce are în centrul ei o figură masculină, cu trăsături de feminitate:  „Această figură este prin excelentă o figură solară…” (Adrian Mioc, Problema timpului în opera lui Mircea Eliade,  Editura Marineasa, Timisoara, 2001, p. 178).  Vom întelege atitudinea fiecărui partener de dialog fată de problematica timpului si a erosului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeste cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată de împărat doar  mimează,  afisînd cochetăria specifică  oricărei  femei, ce mizează  pe arta  seductiei: „Îl vede azi, îl vede mîni,/ Astfel dorinta-i gata;/ El iar privind de săptămîni,/ Îi cade dragă fata” (s.n.).  Să retinem, din versurile reproduse, mai întîi semantica verbelor „a vedea” si „a privi”, care definesc preambulul manifestărilor erosului.  Primul verb se repetă si intră în relatie cu două adverbe temporale: azi,  mîni – acestea fiind caracteristice timpului profan.  Al doilea verb e la gerunziu si intră, la rîndul lui, în relatie cu iterativul iar (sugerînd astfel o actiune repetabilă), precum si cu locutiunea adverbială de timp de săptămîni.  De observat că versul în care apare această constructie complexă dă informatii despre  iubirea contemplativă  specifică sacrului.  Are dreptate Nichifor Crainic, sustinînd că „Luceafărul din cer întelege gresit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică” (Op. cit., p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonisti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat si intrînd în relatie cu două adverbe ce sugerează  temporalitatea imediată,  circumscrisă profanului?  Că asa stau lucrurile o dovedeste ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelăm că totul e luat à la légère: „Astfel dorinta-i gata”.  Pentru Luceafăr, erosul presupune  contemplatie îndelungată: „…iar privind de săptămîni”.  La capătul acestei perioade (versul al treilea evidentiază, printr-un superlativ stilistic de ordin cantitativ – „de săptămîni”, în care substantivul însotit de prepozitie nu mai are întelesul timpului profan – o actiune durativă, excesiv dilatată),  abia atunci „Îi cade dragă fata”. 
Cele două metamorfozări ale Luceafărului sînt, în fond, două hierofanii. Prin intermediul lor, astrul nocturn intentionează initierea fetei în timpul sacru: „Pentru a putea iesi din timpul profan, omul trebuie să urmeze o anumită cale prestabilită.  Această cale se numeste generic  initiere” (Adrian Mioc, Op. cit., p. 90).  După prima chemare rostită de Cătălina, Luceafărul ia chipul unui „tînăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vînăt giulgi se-nchide nod/ Pe umerele goale”.  Trebuie spus că în viziunea lui Eminescu, Androginul, „acest simbol al neutralitătii supraerotice e descris, pe lîngă notele bărbătesti, cu note de feminitate: «păr de aur moale», «umerele goale»,  «marmoreele brate»„ (Nichifor Crainic, Op. cit., p. 277). Luceafărul doreste initierea partenerei sale  în thanatos: „Iar umbra fetei străvezii/ E albă ca de ceară –/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară”. De retinut din aceste versuri că în intentia de a initia fata de împărat, astrul metamorfozat  „conferă mortii o functie pozitivă:  aceea de a pregăti o nouă nastere, pur spirituală, accesul la un mod de a fi nesupus actiunii devastatoare a Timpului” (Mircea Eliade,  Nasteri mistice,  Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 174).  După cum se stie, fata îsi va justifica refuzul la invitatia „tînărului voievod”, fără a întelege semnificatia acestei „morti”, că de fapt ea  „constituie o etapă în scenariul initierii” (Adrian Mioc, Op. cit., p. 96):  „Străin la vorbă si la port,/ Lucesti fără de viată,/ Căci eu sînt vie, tu esti mort/ Si ochiul tău mă-ngheată”. La a doua metamorfozare a sa, protagonistul are vitele de păr negre, însă „Din negru giulgi se desfăsor/ Marmoreele brate” – s.n.  Poetul foloseste această imagine (pe care am subliniat-o în ultimul vers citat), spre a evidentia lipsa de afect, în acceptia profanului. De altfel, aceasta e semnificatia imaginii marmoreelor brate în poeziile de dragoste, numai că ea, imaginea, apare în contexte referitoare la fiinta iubită. Si la a doua invitatie de a-l urma în lumea sa pe Luceafăr, fata de împărat răspunde negativ: „ – O, esti frumos, cum numai-n vis/ Un demon se arată;/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!”  Negatia din finalul acestei strofe, desi e una totală (verbul la negativ e dublat de adverbul de negatie „niciodată”), nu înseamnă refuzul conlucrării cu sacrul (această intentie există, de vreme ce îi cere astrului nemuritor să se coboare în lumea ei), ci neputinta de a-si depăsi propria conditie, cu alte cuvinte – de a se purifica.