Constantin MIU

 

METAFORA IROSIRII/ RISIPIRII

la Blaga si Arghezi

 

E un truism faptul că lirica poetilor români moderni are ecouri eminesciene. Este si cazul liricii lui Blaga si Arghezi.

Ilustrative pentru tematica propusă de redactia revistei Poezia, pentru editia de primăvară, 2011 – Poezie si irosire– sunt poeziile Risipei se dedă Florarul (L. Blaga) si Târziu de toamnă (T. Arghezi).

De observat faptul că cele două creatii au scenariul erotic de sorginte eminesciană, cu accente simboliste, în privinta atmosferei.

Dacă la Blaga irosirea/ risipirea este expresia prea plinului sufletelor celor doi îndrăgostiti, la Arghezi parcul devastat în luna lui brumar este dublul vegetal pentru vidul sufletesc al eroului liric.

Pentru eroul liric blagian, clipele de iubire adevărată înseamnă „această întâmplare simplă”, de care cei doi parteneri îsi vor aminti „cândva târziu”. O asemenea poveste de dragoste rememorată are, desigur, si un micro-topos – „…această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

În primele două strofe ale poeziei lui Arghezi, decorul bacovian relevă nu numai golul sufletesc, ci si sau mai ales „boala” unui spirit însingurat: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeste parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ (…)// Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins:/ Si sângele, din vii si din castani,/ Pe fata ruginie a undelor s-a prins.” Dacă la Eminescu, în poezia Lacul, toposul era unul în sărbătoare („Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”), la Arghezi, acelasi topos, prin personificare („întunecat”) si cromatică („…sângele din vii si din castani/ Pe fata ruginie a undelor s-a prins”), anticipează „boala” marelui singuratic.

Ca în erotica eminesciană, în următoarele două strofe ale poeziei Risipei se deda Florarul este pusă în evidentă relatia osmotică natură – cuplu erotic. „Jarul” vegetalului – polenul – care „Pe umeri cade-ne si-n gene” sacralizează erosul, într-o risipire dorită de cei doi îndrăgostiti. Trăirea augmentativă a dragostei este vizualizată de către poet prin intermediul galbenelor troiene. O asemenea imagine iterativă a sacralizării erosului prin intermediul vegetalului am întâlnit-o si la Eminescu, în poezia Dorinta. Acolo, reluarea imaginii căderii florilor de tei – într-o perpetuă cădere – conferă sacralitate scenariului erotic, prin convertirea erosului în mit: „Pe genunchii mei sedea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr, înfiorate,/ Or să-ti cadă flori de tei.// (…) Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri…/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”.

Partea mediană a poeziei lui Arghezi dezvoltă metaforic ideea unei iubiri neconcretizate. De aici si chipul unui eu liric bântuit de tristete, precum si imaginea unui topos – „spital de întristare” – prima imagine anticipativă a unui spatiu carceră ce predispune la înstrăinare si expiere afectivă: „Tristetea mea străvede printre arbori zarea,/ (…)// Spital de întristare de căintă,/ În care-ti plângi iubirea neîntâmplată/ Si-si amintesti cu dor, cu-o suferintă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negatia totală din ultimul vers citat relevă indirect postura de damnat la singurătate si neîmplinire în iubire a eroului liric.

În poezia Risipei se dedă Florarul, prin reluarea identică, sub formă de refren (în manieră bacoviană), a strofei întâi, poetul accentuează importanta rememorării în plan erotic, cuplul fiind imaginat androginic: „Ne-om aminti cândva târziu/ de-această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă” (s. n.).

Finalul celor două poezii aduse în discutie este asemănător, prin tonul elegiac. Ultima strofă a poeziei lui Blaga este construită pe antinomia reverie/ realitate. Prin puterea de trăire a visului de dragoste, cuplul erotic poate zămisli păduri – topos de sorginte eminesciană, ca spatiu ideal pentru desfăsurarea scenariului erotic. Registrul verbal al ultimelor două versuri – conditionalul si conjunctivul, ambele ipotetice („ar putea să fie”), precum si viitorul, acesta apărând într-o negatie totală („niciodată nu vor fi”) – accentuează această antiteză; „Visând întrezărim prin doruri –/ latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ si niciodată nu vor fi”. La Arghezi, „murmurul parcului” (din ultima strofă a poeziei Târziu de toamnă) are valoarea unui prohod al naturii, pentru sufletul nepereche. Imaginea făpturii rămase neîntâlnită anticipează, în oglindă, sufletul eroului liric ajuns – prin irosirea asteptării – ca într-o carceră, sub scoria sine-lui. „Pe când murmurul parcului se roagă/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Si sufletul în foi, ca o zăloagă”.