E S E U

Constantin MIU

Făpturi duhovnicesti

în lirica religioasă a lui Ioan Alexandru

MOTO:

Înzăuatul tău cuvînt

Îl alinti cu un descînt

Si îi cati dumnezeire

Cu iscoditoarea-ti fire!

Care-i rostul tău pe lume?

Se întreabă toti anume –

De Cuvînt esti locuit

Si-n Cuvînt tu te-ai zidit.

Anton ONIGY

Într-un articol publicat în revista Luceafărul (martie, 1968), criticul

Vladimir Streinu decela două aspecte caracteristice liricii lui Ioan Alexandru,

acestea evidentiind „…două miscări contrare, una a vointei aprige de

modernitate, care ia forma densitătii si a violentei expresiei, iar alta, mai

autentică, a instinctului vetrei strămosesti, despică evident lirismul acestui

poet” 1 .

De retinut că cele „două miscări contrare” se vor regăsi de-a lungul

carierei literare, de peste 30 de ani, a lui Ioan Alexandru. În perioada

totalitarismului comunist, Ioan Alexandru a fost unul dintre putinii poeti care sa

manifestat si pe tărîmul poeziei de inspiratie religioasă. După Revolutia din

1989, Ioan Alexandru a fost inclus în două antologii de poezie religioasă, una

apărută în 1996 2 , cealaltă în 1999 3 .

Textele alese de Florentin Popescu, cel care a realizat antologia poeziei

românesti religioase, apărută în colectia Biblioteca pentru toti a Editurii

Minerva, fac referiri la cîteva făpturi duhovnicesti – personalităti ale Vechiului

Testament: Abraham, Iacob, Ieremia, Iov si Moise.

În poezia Moise , protagonistul este simbolul epectazei. Aceasta

„înseamnă progres în virtute si actiune” 4 . În această creatie, Părintele spiritual al

Iudeilor parcurge calea dureroasă a devenirii întru fiinta duhovnicească. Om

care a primit chemarea Tatălui Ceresc, spre a împlini voia Sa (aceea de a duce în

Tara Făgăduintei poporul ales), Moise este surprins în versurile poetului în plin

urcus spiritual: de la purificare , la iluminare. Purificarea dublată de nădejde

(„În nădejde e un plus de evidentă, un plus de cunoastere” 5 ), are loc în pustiu:

„Nu din nastere ci-n sanctuar/ Descoperi că-i gîngav în rostire/ Văzu că-i subred

organul, că-i barbar/ Si socoti pustia ispăsire ” (s.n.). Aici are loc comuniunea cu

Părintele Luminilor: „…deodată, iubirea se contopeste cu Lumina si Lumina

P OEZIA / vară 2010

214

pătrunde în suflet” 6 . Versurile lui Ioan Alexandru ilustrează metaforic această

comuniune, prin intermediul unei imagini vizuale: „Si în pustie l-a pătruns/

Nestinsa flacără mistuitoare (s.n.). De observat că dublul determinant oferă

amănunte de ordin mistic în privinta sfinteniei acestei flăcări. Ultima strofă

evidentiază treapta iluminării duhovnicesti, pe care o atinge Moise, prin

împutinarea cuvintelor 7 : „Vorbea de-a drept fără de cuvînt/ Graiu-n el a devenit

făptură”. Aspectul acesta de sorginte mistică, si anume împutinarea cuvintelor ,

este punctat în versurile citate mai sus printr-un paradox ca si prin sinecdocă,

acest din urmă procedeu artistic reliefînd cu pregnantă faptul că nu e vorba de

cuvîntul profanului, ci al sacrului.

Dacă în poezia Moise asistăm la inhabitarea divinului în uman, încît

poporul ales îsi recunoaste mentorul spiritual , urmîndu-l spre Tara Făgăduintei,

(Si în pustie l-a pătruns/ Nestinsa flacără mistuitoare/ Si un popor în jurul său

s-a strîns ” – s.n.), în poezia Ieremia , profetul este hulit pentru că „el era-n

cuvînt întemnitat”. Cu alte cuvinte, hula provine din faptul ca Ieremia este

„prizonierul” Cuvîntului sacrului. Plecînd de la textul biblic, ce făcea referiri la

pedeapsa lui Ieremia, ca să se dezică de Cuvîntul Sfînt („Oamenii l-au amenintat

cu moartea, pentru a-l opri să mai proorocească […] Acuzat de dezertare si de

încercare de a trece la dusmani […], este aruncat într-o groapă, pentru a muri de

foame” 8 ), poetul re-creează artistic acest episod, fiind preocupat de modalitătile

narative decît de reliefarea cu mijloacele poeticului ale implicatiilor teologice ale

episodului: „Într-o fîntînă fost-a aruncat/ Doar va pleca de-a binelea din tară/

Dar el era-n cuvînt întemnitat/(…)// Toti îl urau în juru-i rotocol/ Să-ncetezeodată

să vorbească/ Si îl vîrîră-n putul cu nămol/(…)// Doar se va dezice de

cuvînt/ Si să rămînă simplă creatură”. Imaginea manifestării multimii în

versurile citate este antitetică celei din poezia Moise: acolo ea îl aproba

urmîndu-l pe Moise, pentru că intrase în comuniune cu sacrul, aici îl dezaprobă

pe prooroc, cerîndu-i imperativ să se lepede de Cuvînt.

În manieră narativă despre un alt Patriarh al Vechiului Testament – Iov

–, în poezia cu acelasi nume, autorul aduce în prim plan componentele

cunoasterii apofatice , de care Iov are parte, din momentul cînd aflat în

tovărăsia mortii, începe o alta viată: „După ce Iov îsi pierdu ultimul fiu/ începu

să se convingă că moartea de-acum/ e singura lui tovărăsie. Într-atît se apropie

de ea/ si i se destăinui treptat, că pentru Iov începe o altă viată ./ Cea fără risc,

fără sfaturi, fără sperante,/ fără cel mai elementar dor, fără căintă,/ fără

prihană” (s.n.). Să observăm că în fragmentul reprodus, apofatismul

(cunoasterea negativă) este reliefată la nivel gramatical prin repetarea

prepozitiei de esentă negativa „fără”.

Abraham – din poezia cu acelasi nume – este primul Patriarh care intră

în comuniune cu Lumina Sfîntă 9 , după ce mai înainte avusese parte de o serie de

privatiuni. Despre acestea, poetul narează în primele trei strofe: „La toate cele

din trecut/ I se ceruse-n taină să renunte/(…)// Apoi si pruncul i-a fost

rîvnit/(…)// Casă si prunc, muiere si părinti/ I s-au smuls încet din rădăcină”. În

momentul intrării în comuniune cu Sfînta Lumină „Ea face duhului nostru

cunoscută o altă Fiintă” 10 – cea duhovnicească: „A început să mestece lumina.//

Să mănînce vorbele pe rînd/ Să rămînă greu dinspre fiintă”. Poetul surprinde în

aceste versuri nasterea omului spiritual în si prin Lumina Sfîntă.

P OEZIA / vară 2010

215

Iată cîteva făpturi duhovnicesti care în epoca Vechiului Testament au

avut parte de comuniune cu Sfînta Lumină. Din această perspectivă, poeziile lui

Ioan Alexandru capătă valoare etică si didactico-religioasă.

NOTE:

1. Vladimir Streinu, Poezie si poeti români, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, p. 433.

2. Poezie crestină românească, editie îngrijită de Magda Ursache si Petru Ursache; postfată

de Petru Ursache, Editura Institutului european, Iasi, 1996.

3. Poezia româna religioasă, volumul al II-lea: De la Ion Pillat pînă azi, Editura Minerva,

colectia Biblioteca pentru toti , Bucuresti, 1999.

4. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului biblic si de

Misiune al BOR, editia a II-a, Bucuresti, 1994, p. 143.

5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Institutului biblic si

de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992, p. 143.

6. Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucuresti, 1995, p. 104.

7. Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 212.

8. Dictionar Biblic, volumul al II-lea, Editura Stephanus, Bucuresti, 1996, p. 31.

9. Cf. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 117.

10. Idem, p. 110.