Constantin MIU
ASPECTE ALE MELANCOLIEI în erotica lui EMINESCU
si ARGHEZI
În erotica eminesciană, atitudinea eroului liric care, constientizînd
ruptura afectivă a cuplului, va încerca recuperarea tipului pierdut
al erosului, îmbracă aspectul melancoliei, în cîteva poezii
în forma romantei: De ce nu-mi vii, Pe aceeasi ulicioară, Pe lîngă
plopii fără sot.
Versurile primei strofe ale poeziei De ce nu-mi vii (avînd un vădit
iz de romantă) conturează cadrul natural autumnal, a cărui atmosferă anticipează
starea afectivă a eroului liric: „Vezi, rîndunelele se duc,/ Se scutur
frunzele de nuc,/ S-asază bruma peste vii –/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi
vii ?” Dacă primele trei versuri citate relevă melancolia unui ins care constientizează
singurătatea sufletului, repetarea sintagmei „de ce nu-mi vii” – în
al patrulea vers – accentuează regretul si neputinta de a-si apropia fiinta
iubită.
Invocatia din strofa a doua anuntă rememorarea din partea mediană a poeziei:
„O, vino iar în al meu brat,/ Să te sărut cu mult nesat,/ Să razim
dulce capul meu/ De sînul tău, de sînul tău!” În termeni
supletivi, protagonistul îsi recheamă iubita, a cărei absentă o resimte
acut, făcînd aluzie la mitul Androginului, sperînd astfel să-si
recapete echilibrul sufletesc.
Din perspectiva prezentului (unul al cuplului erotic destrămat), timpul erosului
– rememorat – (ca si în poeziile Pe aceeasi ulicioară, Pe lîngă
plopii fără sot) e unul proustian. Constientizînd postura de mare singuratic,
protagonistul încearcă recuperarea acestui timp, prin trăire: „Ti-aduci
aminte cum pe-atunci/ Cînd ne primblam prin văi si lunci,/ Te ridicam
de subsuori/ De-atîtea ori, de-atîtea ori?” (s.n.). Timpul verbal
specific celui ce se află în căutarea timpului pierdut al erosului
e imperfectul evocării. Aspectul acesta îl regăsim si în poezia
Pe aceeasi ulicioară: „Ah, subtire si gingasă/ Tu păsai încet, încet
,/ Dulce îmi veneai în umbra/ Tăinuitului boschet”. (s.n.). Să
remarcăm că timpul erosului e unul subiectiv, excesiv dilatat. Constructia
e detectabilă în versul al doilea al strofei citate: adverbul „încet”
repetat pe lîngă verbul de miscare „păsai” lasă impresia derulării
actiunii – una voit încetinită – sub ochii cititorului spectator „complice”
la rememorarea povestii de dragoste.
În ambele poezii din care am citat, eroul liric îi conferă fiintei
iubite statut de unicat, prin cîteva constructii cu valoare de superlativ
stilistic: „În lumea asta sînt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scîntei…/
Dar, oricît ele sînt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!” (De
ce nu-mi vii). De observat că unicitatea e pusă în evidentă printr-o
afirmatie construită negativ. O asemenea constructie apare si în poezia
Pe lîngă plopii fără sot: „Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au
perechi/ Acele zîne ce străbat/ Din timpurile vechi”. (s.n.). Frumusetea
exprimată în termeni superlativi, aidoma unei printese din povesti,
o regăsim în incipitul Luceafărului. Pentru sufletul însinguratului
eminescian, prezenta partenerei are valoare curativă – poate alunga norii
tristetii apăsătoare: „Căci tu înseninezi mereu/ Viata sufletului meu”.
A se remarca timpul verbal din cele două versuri citate: indicativul prezent
e aici unul gnomic – prezentul continuu, al iubirii eterne, asa cum a visat-o
Eminescu.
Avînd în vedere constatările făcute de protagonist în finalul
poeziei Pe aceeasi ulicioară, timpul erosului e unul imposibil de recuperat
si, ca atare, iremediabil pierdut, căci a intervenit si experienta hiperlucidului,
cel care a formulat adevărurile referitoare la vorbele amăgitoare ale femeii:
„Vîntul tremură-n perdele/ Astăzi ca si-n alte dăti,/ Numai tu de după
ele/ Vecinic nu te mai arăti”. Tentativa de recuperare a timpului erosului
a mai existat (a se revedea versul al doilea al strofei de mai sus), însă
de astă dată ruptura afectivă dintre cei doi parteneri e relevată prin negatia
totală din ultimul vers. În poezia De ce nu-mi vii, tonul nostalgic
rămîne, cu toate că revenirea la realitate e mai apăsătoare, prin reluarea
atmosferei autumnale, însă în alte imagini: „Tîrzie toamnă
e acum,/ Se scutur frunzele pe drum,/ Si lanurile sînt pustii…/ De
ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
*
Critica literară a sesizat faptul că în faza de început, erotica
lui Tudor Arghezi stă sub semnul eminescianismului. Elocvente în acest
sens sînt poeziile Melancolie si De-abia plecasesi, care fac parte
din volumul de debut Cuvinte potrivite, apărut în 1927.
În prima creatie, asteptarea fiintei iubite într-un decor specific
romanticilor aminteste de poezia Lacul: „Ca în cunoscuta poemă a lui
Eminescu, si în Melancolie poetul se află în preajma întîlnirii
cu făptura dorită…”1 Scenariul erotic se desfăsoară, ca la autorul Luceafărului,
pe două dimensiuni: teluricul si astralul, si are două motive de sorginte
romantică – lacul si steaua: „Am luat ceasul de-ntîlnire/ Cînd
se turbură-n fund lacul/ Si-n perdeaua lui subtire/ Îsi petrece steaua
acul”. De observat că între sufletul eroului liric si cel al toposului
erosului (care are drept componente lacul si steaua, aceasta din urmă sacralizînd
toposul si, implicit, erosul) se stabileste o relatie osmotică, cele două
elemente traducînd tectonica unui suflet a cărui coordonată este dorul.
Similitudinea cu prima strofă a poeziei Lacul este evidentă: „Lacul codrilor
albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă./ Tresărind în cercuri
albe/ El cutremură o barcă”. Si acolo si aici, cadrul natural evidentiază
starea sufletească a fiecărui erou liric, aflat în asteptarea fiintei
iubite. Dar nu numai cadrul natural pune în evidentă asteptarea, ci
si timpul, care la rîndul său are două componente – profan si sacru
si care conturează o metafizică a timpului erosului, potentînd astfel
ideea de sacralitate a erosului: „Cîtă vreme n-a venit/ M-am uitat
cu dor în zare,/ Orele si-au împletit/ Firul lor cu firul mare”.
Autorul cărtii despre imaginarul erotic arghezian, Ilie Gutan, apreciază
că indicii exteriori „definesc spatial si temporal starea erotică a poetului,
asteptării conferindu-i-se amplitudine”.2 Din strofa a doua se poate lesne
sesiza că „obiectul” dorintei are o sursă ipotetică, în sensul că se
poate vorbi de prezenta prin absentă a fiintei iubite: dorul eroului liric
este – paradoxal – în crestere atîta timp cît aceasta nu
este prezentă concretă, încît asteptarea ei este trăită la proportii
cosmice, versurile al treilea si al patrulea din strofa a doua fiind grăitoare
în acest sens.
Strofa a treia – si ultima – oferă o surpriză specifică scenariului erotic
arghezian. Dacă la Eminescu eroul liric trăia drama unui mare singuratic,
dezamăgit în asteptarea sa de a nu-si fi întîlnit iubita
(„Dar nu vine... Singuratic/ În zadar suspin si sufăr/ Lîngă
lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr” – Lacul), eroul liric
arghezian din poezia Melancolie doreste nu împlinirea dorului asteptării,
ci prelungirea reveriei: „Realitătii îi e preferată idealitatea (…)
Nu femeia concretă este făptura asteptată într-un cadru de asemenea
arderi pasionale, ci femeia detinătoare a cheii absolutului, pentru a cărei
seducătoare iubire poetul e dispus să sacrifice întruparea pămîntească”:
3 „Si acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/
Si-as voi să mi se pară”. În contextul întregii strofe, primele
două versuri reprezintă un portret în oglindă al celui care doreste
să rămînă sclavul iluziei, căci solitudinea ei anticipează solitudinea
lui. Dacă solitudinea eroului liric eminescian din poezia Lacul era dată
de discrepanta dintre aparentă si esentă, dintre imaginarul oniric si realitatea
crudă a celui dezamăgit în iubire (la nivelul imaginii, solitudinea
eroului liric eminescian este reliefată de antiteza dintre preaplinul sufletului
naturii concretizată în ipostaza lacului încărcat cu flori de
nufăr si golul sufletesc al celui care luase aparenta drept esentă), solitudinea
eroului liric arghezian este dorită de el însusi, căci el vrea mai
mult ca orice să se hrănească în continuare cu himere, rămînînd
astfel în perimetrul imaginarului.
Atitudinea pe care o adoptă eroul liric al poeziei De-abia plecasesi este
aceea de disimulată detasare fată de fiinta iubită, de eliberare de sub zodia
unei iubiri care i-a răpit libertatea individuală. Ca atare, solutia pe care
o propune este despărtirea, dar nu una dureroasă, ci formulată elegant: „Te-am
rugat să pleci”. Însă detasarea aceasta nu este radicală si nici nu-i
aduce libertatea pe care voia să se creadă c-o doreste. Pseudoindiferenta
eroului liric este o mască ce-l ajută să studieze reactiile partenerei, spre
a-i verifica fidelitatea: ,,Te urmăream de-a lungul molatecei poteci / Pîn-ai
pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înapoi!” (s.n.).
Ultimul vers trădează adevărata fatetă a sufletului eroului liric: regretul
că iubita s-a supus atît de usor nu unei dorinte, cum s-ar putea crede,
ci unui capriciu de moment. De altfel, verbul la negativ („nu te-ai uitat”)
si semnul de exclamatie de la sfîrsitul versului în discutie
reliefează acest regret. Că e vorba de regret, o dovedeste prezenta verbului
la conditional optativ din primul vers al strofei care urmează: „Ti-as fi
făcut un semn după plecare”.
Însă, eroul liric rămîne în acest perimetru al detasării,
tocmai spre a nu-si dezvălui vulnerabilitatea sufletului. Asa se explică
posibilitatea schitării semnului după plecarea fiintei iubite si nu la plecarea
acesteia. În aceeasi tonalitate apare si întrebarea retorică
din versul următor: „Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?” Alternanta între
dorinta de a se despărti si aceea de a nu rupe relatiile cuplului ar putea
fi considerată drept inconsecventă din partea eroului liric: „Voiam să pleci,
voiam si să rămîi”. Însă repetarea verbului „a voi”, urmat de
două verbe la conjunctiv, cu valoare de imperativ, dezvăluie pornirile firesti
ale eroului liric, acesta dînd de fapt glas celor două „voci” ale sufletului
său. Ba mai mult chiar, cele două alternative, exprimînd două atitudini
antitetice, traduc, în fond, zbuciumul sufletesc al celui ce mima detasarea.
Usurinta cu care partenera s-a supus impulsului de moment al eroului liric
este de condamnat, dacă avem în vedere frămîntarea sufletească
a partenerului. Ca atare, versurile „Ai ascultat de gîndul cel dintîi./
Nu te oprise gîndul fără glas” trebuie considerate ca fiind un repros
venit din partea celui care de fapt n-a dorit o despărtire adevărată, căci
a fost doar o închipuire, un fapt posibil (a se vedea lexicul – „te
urmăream”, „un semn de umbră“ – care plasează scenariul poeziei la interferenta
dintre imaginar (vis) si realitate). De fapt, totul a fost un test de fidelitate,
la care eroul liric si-a supus partenera. Acesta este mesajul poeziei, care
se desprinde din ultimul vers: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”
3 Ilie Gutan, op. cit., p. 137.
