CRED CĂ POETUL E UN STALKER, O CĂLĂUZĂ A NOIMELOR SPRE ABIS, SPRE ZONA INTERZISĂ
Dialog cu poetul GHEORGHE MOCUTA
FIRAVA-MI MAMĂ SI FIREA RELIGIOASĂ A TATĂLUI MEU AU PLĂMĂDIT ÎN MINE
ACEA ASPIRATIE SPRE REVERIE SI METAFIZIC
Cassian Maria SPIRIDON: Dragă Gheorghe Mocuta, ai debutat, ca poet, cu un
sonet în 1979, în revista „Orizont”. Sînt douăzeci si cinci
de ani de la acel moment. Ce resorturi te-au determinat să treci de la recenziile
curente, din aceeasi revistă, la poezie, mai ales că poezia îi bîntuie
pe poeti încă din adolescentă, dacă nu si mai devreme?
Gheorghe MOCUTA: Cassian, îti multumesc, în primul rînd,
că mă scoti din amorteala provinciei si din bîrlogul textual, proiectîndu-mă
spre o temă ce mi-a marcat existenta: neagra melancolie, atît de neagră
că uneori am scris-o cu „k”, melankolie. Nici termenul arhaic, moldovenesc
nu mi se pare străin, melanholie. Ca să-ti răspund la întrebare ar
trebui să-ti spun că, din păcate, si eu m-am născut pohet, ca tot românul.
Vreau să spun că o anumită sensibilitate maladivă pe care o mostenesc de
la firava-mi mamă si firea religioasă a tatălui meu, amîndoi simpli
tărani, dispăruti prematur din cauza vietii chinuite, au plămădit în
mine acea aspiratie spre reverie si metafizic pe care unii o confundă chiar
cu poezia. Îmi amintesc că primul poem autentic mi-a fost declansat
de o furtună teribilă de vară, cu tunete si trăznete, cînd aveam vreo
patrusprezece ani si că am fost revoltat de frica celor din jur si de aluziile
lor superstitioase: „furtuna-i apasă pe oamenii mici/ furnici/ casele lor
trist se-ncovoaie/ musuroaie”. Am făcut tot acest ocol ca să-ti răspund,
totusi, la întrebare: am trecut de fapt de la pasiunea mea ascunsă,
poezia, la recenzie, pentru că doream să fiu mai instruit decît poetii
pe care-i cunoscusem si care mimau simtirea altora, pentru că pe vremea aceea
poezia si chitara erau la modă, îti amintesti. Pe de altă parte mi-am
propus să mă abtin să devin poet. Poetii pe care-i cunoscusem în carne
si oase, barzi si activisti culturali, nu mă convingeau, cum nu m-au convins
nici talentele de la cenaclul „Flacăra”, unde trebuia să faci genuflexiuni
politice. Descoperind marea poezie franceză, si în special simbolismul,
am cedat slăbiciunii de a scrie mai întîi sonete, ŕ la maničre
de Paul Verlaine. Cu un astfel de sonet am debutat ca poet în decembrie
1979, la „Orizont”, după ce în 1975 debutasem cu recenzie.
Care ti-au fost mentorii, primii îndrumători întru literatură?
Cărtile si unii dintre dascăli. În casă aveam o Biblie veche
a familiei care mă fascina prin semnele ei, prin mirosul ei, prin faptul
că tata o citea la întîmplare. Cînd am devenit scolar am
descoperit în podul unui vecin multă maculatură, dar si cărti interbelice.
Eram în egală măsură fascinat de Tînăra Gardă si de Căpitan la
15 ani, de Fadeev si de Jules Verne. Apoi m-a fascinat Villon, în traducerea
lui Romulus Vulpescu, stiam si mai stiu balade pe de rost. A fost o carte
de căpătîi pînă l-am descoperit pe Dimov si pe Serban Foartă,
ultimul chiar la Timisoara în studentie. Si ei si-au pus amprenta asupra
începuturilor mele. Ca si Daniel Turcea. Dar talentul pentru compuneri
mi-l remarcase încă din scoală, învătătorul meu, domnul Pop,
apoi profesoara de limba română de la gimnaziu, care a încercat
să mă cizeleze putin, doamna Ana Vancu, o dăscălită remarcabilă. Au urmat
la liceu cîteva încercări ratate de a scrie si a traduce din
literatura franceză, dar băiatul de la tară era complexat de fetele de la
filologie. La universitatea din Timisoara m-au impresionat, dacă pot să spun
asa, cursurile profesorului Tohăneanu, ale lui Eugen Todoran si expozeurile
lui Deliu Petroiu, toti din generatia Cercului de la Sibiu. M-a atras figura
carismatică si ciudată a tînărului lector Livius Ciocîrlie, de
care însă nu am reusit să mă apropii. I-am citit în schimb cărtile
si am descoperit textualismul si pe Roland Barthes. Paralel am descoperit
boema studentească alături de un Willi Totok, de exemplu cu care am împărtit
o vreme camera de cămin; el mi-a deschis ochii, cu spiritul său anarhic si
justitiar, asupra ideologizării politice prin care treceam. Nici cenaclul
Pavel Dan nu mi-a fost străin, cu figurile lui nelipsite, de la Cornel Ungureanu
la Serban Foartă si de la Mircea Bîrsilă, Lucian Alexiu, Marcel Tolcea,
Petru Iliesu, Eugen Bunaru la Daniel Vighi. Primul mi-a îndrumat pasii
spre critică, dîndu-mi cărti la recenzat în revista „Orizont”.
În revistele literare căutam cronicile literare ale lui Nicolae Manolescu,
Lucian Raicu, iar mai apoi pe cele ale lui Mircea Mihăies si Al. Cistelecan.
GENERATIA ’60, O GENERATIE FOARTE PUTERNICĂ,
DAR ÎNGENUNCHEATĂ IDEOLOGIC
Narează, te rog, împrejurările debutului tău editorial.
Din cauza inhibitiei pe care o aveam nu îndrăzneam să scot la iveală
textele personale si să le trimit la concursul de debut. (Îmi amintesc
că Geo Dumitrescu mi-a publicat si el un poem la „Posta redactiei”, cu următoarea
mentiune încurajatoare: „Brînză bună în burduf de cîine”).
Am făcut-o abia după ce am revenit în peisajul natal si am început
să frecventez cenaclul „Lucian Blaga”, condus pe atunci cu destulă abilitate
de regretatul prozator Florin Bănescu. Am fost premiat de la prima încercare,
în 1985, debutînd la editura „Facla” după un an, în volumul
colectiv Argonautii, alături de Marcel Tolcea, Ion Chichere si altii. Placheta
mea se numea Cîmpia secretă si a fost bine primită de critică.
Te simti solidar cu generatia ta? Crezi într-o posibilă unitate de
optiune culturală între colegii de generatie?
Nu m-am simtit prea solidar cu generatia pentru că debutul meu a fost întîrziat
si aveam si o structură de solitar. După facultate am pierdut o vreme legăturile
cu revista „Orizont”, dar le-am reluat, odată cu revenirea la Arad, de fapt
la Curtici, după un an petrecut în armată si la o scoală din Bîrlad.
La Arad i-am cunoscut pe Florin Bănescu, Vasile Dan, Dorel Sibii, Gheorghe
Schwartz, Horia Ungureanu, Viorel Ghiorghită, scriitori ce făceau parte din
alte generatii literare. Bineînteles că dezbăteam intens fenomenul
optzecist, care era la modă. Chiar am scris despre multi colegi de generatie,
fără să-i cunosc decît din volumele apărute. Lucrez la o carte care
se numeste Sistemul modei optzeciste, unde apar numele reprezentative. E
vorba, fireste, de o unitate de optiune, în diversitate. Faptul că
locuiesc la Curtici, pe frontieră, la 18 km de Arad, unde predau franceza
la gimnaziu si liceu, mi-a creat o anumită independentă, dar si o anume izolare.
După debut am predat editurii „Facla” un nou volum, Semne particulare care
însă nu a mai apărut. Eram pasat, tergiversat, nu mă recomanda nimeni,
fiecare era pe cont propriu. Am renuntat. La un moment dat nu mai stiam dacă
să continui sau nu. Asa am ajuns să public abia în 1992, cu întîrzierea
de rigoare, un volum în regie proprie, îngerul ridică lespedea.
Am început să mă solidarizez cu generatia mea abia după 1990, cînd
i-am cunoscut pe aproape toti reprezentantii ei cu prilejul întîlnirilor
literare. Există desigur o optiune a optzecistilor pentru noua paradigmă
si o detasare polemică fată de generatia 60, o generatie foarte puternică,
dar îngenunchiată ideologic. Cînd Willi Totok a plecat din tară
după mai multe altercatii cu securitatea, l-am condus în gara Curtici
si ne-a urat să scăpăm de dictator. Am trăit atunci sfîsierea, îngrozit
de perspectiva de a mă îngropa într-un loc unde nu se întîmplă
nimic. Chiar aici, la portile zăvorîte ale Europei. Într-un fel
cultura si relatiile cu scriitorii, cu cărtile lor cele mai îndrăznete,
dar si o corespondentă bogată cu prieteni francezi, m-au făcut să rezist
mai usor. După cum prietenia cu Vasile Dan si ceilalti scriitori arădeni,
cu boemul Francisc Vinganu, care locuia tot în Curtici, m-a ajutat
să continui. Prin primul, i-am cunoscut bine si i-am înteles pe echinoxisti
si generatia 70. Exigenta lui mi-a prins bine, după cum îmi prinde
si azi. Doar că acum este redactorul sef al revistei „Arca”, unde m-a invitat
să colaborez de la primul număr, în februarie 1990. Pe de altă parte
arădenii m-au împins spre critică, asta si pentru că lipsea o instantă
critică în această parte a tării.
Poezia ta e un amestec de neotraditionalism si postmodernitate, cum
remarcă si Viorel Ghiorghită într-un eseu amplu asupra poeziei tale.
Declarîndu-te poet al pustei, nici postmodernitatea nu te ocoleste.
Cum explici această mai putin întîlnită simbioză?
Prin amestecul exploziv dintre cele două extreme ale temperamentului meu:
răbdarea si frenezia, expansiunea. Lungul drum al elaborării poemului se
efectuează sub presiunea clocotului abia tinut sub control. Apoi mai este
dorinta de a-ti sonda subconstientul cu mijloacele traditionale, dar mereu
dintr-un alt unghi, dintr-o altă fantă, mai inedită. Mai este si vocatia
sincronizării adăugată la zestrea vechimii sau, dacă preferi, nerăbdarea
de a fi noi însine, dar mereu altii în acelasi timp. Chiar asa
mi-am zis într-un poem: „un dascăl depeizat întors acasă din
apostolat/ si devorat de himerele altora/ un sămănătorist melankolic”...
Poemul se numeste Viata lumii si dacă îl parcurgi pînă la capăt
îti dai seama că e o perpetuă pendulare între două atitudini,
două ipostaze diferite, polemice, neîmpăcate. E perpetua sfîsiere
dintre nou si vechi. Cred că poetul e un stalker, o călăuză a noimelor spre
abis, spre zona interzisă, o călăuză care poate măcar identifica si salva
mesajul unei lumi pe cale de disparitie.
SCRIU DESPRE CĂRTILE COLEGILOR MEI PENTRU CĂ AM CURIOZITATEA SI RĂBDAREA
SĂ LE CITESC
Nici critica nu-ti este străină, dovadă articolele care au ca subiect cărtile
colegilor de generatie. Ce ti-a motivat acest demers?
Nici critica nu-mi este străină, desi îmi creează o anumită neliniste.
După cum nimic din ce e sentiment românesc al urii de sine (adică spirit
critic) nu-mi e străin. Pe măsură ce scriu despre colegii de generatie (asta
după ce mi-am format condeiul critic cu cărtile generatiilor 60 si 70) sînt
tot mai deceptionat. Constat că proiectul optzecist a înghetat, cu
cîteva exceptii notabile care încearcă să dezmortească demonul
adormit al (i)ratiunii. Si una din exceptii este Mircea Cărtărescu. De altfel,
umbra lui Mircea se întinde tot mai mare peste poezia, proza si critica
optzecistă, odată cu introducerea conceptului de postmodernitate pe care
l-a si aplicat generatiei sale si culturii contemporane. Odată cu aparitia
celui de-al doilea val optzecismul s-a primenit. Scriu despre cărtile colegilor
mei pentru că am curiozitatea si răbdarea să le citesc. Am si un anume sentiment
că dacă sîntem epigonii cuiva prefer să fiu epigonul unui canon prooccidental.
Se mai spune că ne citim între noi. Da, bine că ne mai citim, în
felul acesta supravietuim tranzitiei, globalizării. E un instinct de apărare,
împotriva amenintării identitătii. Rezistăm mai bine tăvălugului. Atîta
timp cît le mai găsesc un sens merită să scriu despre ei, să îi
cunosc mai bine, să mentinem dialogul. Si apoi mai ai si senzatia aceea plăcută,
paranoidă, că esti al treilea personaj, instanta ordonatoare a hipertextului
de la care ne revendicăm.
Care sînt vîrfurile generatiei tale? S-au detasat sau înaintează
într-un pluton compact în cîmpia periculoasă a literaturii?
Vîrfurile sînt cei care se mentin în prim-planul
vietii literare si care confirmă prin talentul lor entuziasmul începutului:
Cărtărescu, Muresan, Musina, L.I. Stoiciu, Gh. Crăciun. Pe de altă parte
sînt interesanti si cei a căror prezentă nu se lasă asteptată si e
confirmată drept interesantă de critică: Romulus Bucur, Adrian Alui Gheorghe,
Ion Stratan, Gellu Dorian, George Vulturescu, Daniel Vighi. Cred că la ora
actuală există un bun management al generatiei, manifestat prin Călin Vlasie,
cu Editura Paralela 45 si prin Al. Musina cu Ed. Aula. În redactiile
unor reviste literare se află reprezentanti valorosi ai acestei generatii;
aici trebuie să te includ si pe tine, dragă Cassian Maria Spiridon, alături
de Vulturescu, Cistelecan, A. Pantea, V. Podoabă, Ioan Moldovan, Marta Petreu,
Em. Galaicu-Păun, Viorel Muresan, Lucian Vasiliu, Cristian Livescu, Mircea
Mihăies, Viorel Marineasa, Lucian Alexiu si altii. Mai am încă un sentiment
de solidaritate citindu-i, desi literatura nu mai este chiar asa un sindicat.
Fiecare trage pe cont propriu, dar face lobby pentru grupul său.
Ce a însemnat momentul decembrie 89 pentru tine? După căderea comunismului
ai fost primar în urbea ta, Curtici. Ce ne poti spune despre această
postură insolită pentru un poet (să nu uităm că ai fost si director de liceu,
un deceniu)?
O imensă emotie, o risipă de energie si apoi o mare deceptie. Parcă mă si
văd împreună cu prietenii mei, poetii curticeni Francisc Vinganu si
Nicolae Anitei, în fata multimii nestăpînite. Noi eram poetii,
subversivii, cei care nu ne prea tineam gura si ne contram cu activistii.
Odată, Francisc, într-o criză de personalitate, si-a izbit ceasul de
mînă în tabloul lui Ceausescu din cancelaria scolii si a avut
probleme; eu însumi nu i-am declarat pe prietenii francezi cu care
am făcut turul tării la militie, cum se cerea. Apoi, la biblioteca medicală
unde lucra Vasile Dan si la întîlnirile literare exista un fel
de retea cu informatii si sopîrle, cu texte care circulau în
samizdat etc. Revenind la urbea natală, am recitat poeme si am îngenunchiat
multimea rostind Tatăl nostru în fata primăriei. A fost un moment de
revansă al literatilor activi, al artistilor vii. Aveam să constat că momentul
decembrie 89 îmi va modifica destinul. Fusesem numit, cu o lună înainte,
director la o scoală cu elevi tigani din marginea Curticiului. Din marginal
si dascăl incomod am fost brusc propulsat, la începutul lui ianuarie,
primar peste zece mii de suflete, prilej cu care am încercat să-mi
fac ordine în idei si în urbe. Au fost zile teribile de entuziasm
alternînd cu vestile tot mai proaste ce veneau din capitală, cu tulburările
si provocările ce aveau să ducă la mineriade si la o veritabilă restauratie
în jurul lui Iliescu. După faza cu ajutoarele umanitare a urmat aplicarea
Legii fondului funciar si instaurarea ordinii civile. Bineînteles,
cu aceiasi oameni si cu aceleasi mentalităti. În fine, în anul
următor am luat măsuri pentru înfiintarea unei zone libere care azi
functionează, e prosperă. Baia de multime mi-a priit, m-a trezit la realitate.
Între timp, la initiativa lui Vasile Dan a luat fiintă revista „Arca”,
unde am devenit redactor de la primul număr din februarie 1990. Entuziasmul
si programul deseori obositor de la primărie nu m-au împiedicat să
fac cronică literară. Vara am reusit să plec o lună în Franta împreună
cu sotia la prietenii din nord. În plan poetic, toată experienta asta
s-a tradus într-un volum de versuri, zăpada anului unu, apărut în
1994. Cu ocazia primelor alegeri libere din acelasi an am renuntat la o promitătoare
carieră politică si m-am retras profesor si director la liceul din localitate.
Nu am rămas impasibil la restauratia politică si ideologică. Am ripostat
cu articole de atitudine la ziar. Am făcut parte din P.A.C. apoi din P.N.L.,
unde activez si acum într-o atmosferă destul de ostilă. La asta contribuie
si statutul de poet si de dascăl încă incomod. M-am mai linistit din
cauza sănătătii precare.
AM CUNOSCUT INFERNUL SI APOI PURGATORIUL
Ai avut parte de o experientă existentială aparte – o boală care, în
general, nu are leac. Cum te-a marcat această întîmplare si cum
te simti în acest moment?
E adevărat, am cunoscut infernul si apoi purgatoriul descoperirii unei tumori
la stomac. Cădere psihică, drumuri la Cluj, la oncologie, operatii, tratamente,
disperare dar si solidaritate, surpriza unor rezultate bune. Nu insist. M-au
ajutat si rugăciunile, credinta. Pot spune că am trăit un miracol într-un
loc unde nu se prea întîmplă nimic. Sotia, familia mi-au fost
alături, fiul meu a refuzat să creadă. Am descoperit si medicina naturistă.
Situatia e sub control, deocamdată. Din această teribilă experientă a iesit
un alt volum, pregătiri pentru marea călătorie. Ceea ce e mai interesant,
prima parte a volumului este de fapt o premonitie, un text scris aproape
ca un dicteu automat în cîteva săptămîni în iarna
si primăvara lui 2001, adică înainte de a-mi descoperi boala, lucru
ce s-a întîmplat în teribila săptămînă de după căderea
blocurilor gemene din 11 septembrie. Coincidenta face că eu sînt născut
tot sub zodia gemenilor. Închipuie-ti că un fragment din poem a apărut
în „România literară” chiar cu o săptămînă înainte
de eveniment. Ce să zic, am intrat cu stîngul în noul mileniu,
în era virtuală sau cum vrei să-i zici. Am descoperit apoi un nou mod
de viată cu sabia lui Damocles deasupra capului. Dar si cu bucuria revenirii
la viată. A fost un prag greu de trecut. Dacă nu te ajută să trăiesti, literatura
te ajută în schimb să supravietuiesti. As putea spune, dacă n-as fi
un pic superstitios, că ultima mea carte de poeme e experienta unei boli
învinse. Poezia poate fi o verigă între două extreme. Nu văd
cu ce as fi putut umple golul dintre viată si moarte.
Ce se află pe masa ta de lucru?
Sper să-mi apară, cu putin noroc, cartea despre generatia 80, Sistemul modei
optzeciste, e vorba de cărtile maturitătii acestei generatii active, cu împlinirile
si scăderile ei. Apoi, sper să public la Deva, la editura poetei Paulina
Popa, o traducere din poemele lui Paul Verlaine, de la nasterea căruia se
împlinesc 160 de ani. Traduc din acest poet de peste douăzeci de ani
si vreau să-mi verific rezistenta, capacitatea de a-l reciti, astăzi, pe
un poet însemnat al secolului XIX.
Tema numărului în care apare acest dialog este Poezie si melancolie.
Te rog, cîteva cuvinte despre acest subiect.
Pentru mine, poezia e o formă de sondare a profunzimilor, un mod de a-ti
cunoaste departele. Poetul, cu sensibilitatea lui agresată, visează zilnic
la o constructie, la un text care să-i exprime constiinta lui cea mai bună.
E o veghe continuă, o pîndă maniacală pentru a-ti salva fiinta, pentru
a da un sens esecurilor, bolii, precaritătii, provocărilor. Mă număr si eu
printre practicienii melancoliei, după ce am studiat-o la altii, ca si bătrînul
Verlaine care a pus-o, nu-i asa, pe muzică. (O să-ti trimit cîteva
poeme traduse de mine din ciclul său Melancholia). A-ti trece melancolia
pe curat înseamnă a-ti supraveghea emotia. Măcar atît pot să
fac: să las în urma mea o dîră, o istorie a emotiilor mele. Constient
de pericolul de a supralicita cultul melancoliei (i-as spune, cu putină ură,
mioritice) as vrea să atîrn si eu lira în cui, ca poetul romantic,
dar mă aflu într-un cerc vicios. Dar si asa, într-o tară cu vrăjitori,
samani, ghicitoare si strigoi ar fi cazul să întărcăm melancolia si
să trecem la activitătile mai lucrative. Uite, mă gîndesc că ar fi
fost mult mai profitabil să fi făcut un doctorat si să evadez din mediul
ăsta unde sînt arătat cu degetul si ironizat pentru că mai scriu poezie,
pentru că visez în loc să muncesc. Melancolicul spune: „Visez, deci
exist”.
În final, opinia ta despre revista de cultură poetică, Poezia.
Dacă nu ar semăna asa de mult cu revista „Arca” (format si ritm de aparitie),
dacă nu s-ar deosebi atît de mult, prin excelentele numere tematice
si prin colaborările valoroase si diverse, ar fi o revistă bună, dar am impresia
că e mai mult decît atît. Vă doresc să rezistati cît mai
mult si să fiti mereu în formă. Poate că sînt depăsit, dar eu
tot mai cred în versurile lui Villon: „Vreti de-adevăr să vă fac parte?/
În viată-s slăvi, ce-i drept e-n Carte!” Utopia cărtii
mă fascinează...
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON
