* * *
Ea s-a ridicat spre a face din corpul sãu un paravan care sã-mi protejeze ochiul de strãlucirea soarelui.
Ea stia, vã jur pe viata mea, cã însãsi e lunã, cãci numai luna eclipseazã soarele.

* * *
Eram emulul ploii, domnul generozitãtii, apãrãtorul oamenilor,
Atunci cînd mîna mea dreaptã risipea cu dãrnicie cadouri,
Sau lua viata dusmanilor în ziua menitã rãzboiului
În timp ce mîna mea stîngã tinea frîul calului speriat de zãngãnitul de lãnci.
Ci, astãzi, iatã-mã la cheremul mizeriei vietii captive;
Sînt aidoma lucrului sfînt ce a fost profanat, aidoma unei pãsãri cãreia aripile arse i-au fost;
Nu mai pot rãspunde la chemarea oropsitului nici a sãrmanului;
Veselia chipului meu s-a schimbat în cernitã mîhnire; grija mã-mpiedicã sã gîndesc la vreun lucru plãcut; de acum înainte, privirile se întorc de la mine, priviri ce altãdatã m-adulau cãutîndu-mã.

* * *
Mormînt de strãin, doar de ploaie stropit, în amurg si în zori!
Trupul lui Motabid e-acum în tine, trupul acesta-n care se gãseau deopotrivã pricepere, blîndete, dãrnicie;
Leu, cînd urma sã semeni moarte nemiloasã; ocean nemãrginit de bunãtate; luminã în obscuritate; profet multimii dezorientate.
Mormînt, ai grijã bine de cel aflat în tine! Fie ca fulgerul întortocheat si tunãtor sã nu treacã fãrã-a deschide-un nor!
S-aducã roua peste tine înmiit plînsul din stele care nu l-au fericit!
Sã curgã valuri gratia divinã asupra celui vesnic intrat în somn de tinã!