Victor MUNTEANU

 

GATA

 

Nimeni nu mai are nevoie de tine.

Nu te mai obligă nimeni să scrii

nici să trăiesti.

De-acum poti să-ti pui viata în cui.

 

Chirias al unei singure nopti

astepti în patul de reanimare.

În gînd

un porumbel îti ciuguleste din palme.

 

Cu sau fără tine

zorii vor vorbi tot în aceeasi limbă a mierlei

trenul va sosi pentru toti din aceeasi directie.

 

Nu mai e nimic de adăugat

doar poate

un semn cu măna

o paranteză discretă

în care

să te iscălesti

cu tot ceea ce nu-ti amintesti.

 

 

 

POPAS LA UMBRA CUVÎNTULUI

 

Ai crezut că te ai doar pe tine

că te stii si te chemi

si îti esti adăpost la furtună.

 

Dar tu n-ai fost niciodată al tău!

 

Nu există tu însuti, nici eul lăuntric,

cine vorbeste în limba sinelui

în limba stîncii vorbeste!

 

Tu nu vezi cum timpul iese din forma ce-o duce

doar pentru a gusta din bucuria durerii de cruce?

 

 

NU MAI E TIMP

 

A venit vremea să intru în glasul poporului meu

să-l scol din strămosi cu tot cu istorie

să-l trag din uitare în bătaie de clopot -

din răbdarea lui

să-si dea doctoratul puternicii lumii.

 

Nu mai semnez nici un tratat de pace cu orînduirea de azi.

 

Fără cai si merinde, fără steag si ostasi,

a venit vremea să iau cu asalt singur

Crucea Golgotei.

 

 

INTERIORITATE

 

Stau neclintit, în afară de nume si sens

stau fără de început ca si cum

de la mine pleacă tot ce se înmulteste să piară.

 

Stau neclintit în unimea necoruptă de nici un adaos,

nemiscat de număr si în miezul tăcerii

în afara sinelui si dincolo de orice cîtime -

fată de mine nu se poate duce

nici măcar o singură paralelă.

 

Stau neclintit si neîmpărtit de nici o miscare.

 

 

DOAMNE MILUIESTE!

 

Nesfîrsit e cuvîntul ce sapă tunele în suflet -

străine de mine chemările la care răspund.

 

Si octombrie din arsita rece a mintii

ce mînă herghelia tristetii spre Sud

si tipătul clipei lărgind depărtările

si lini;tea asta pe care n-o mai pot stăpîni!

 

Descult prin desertul bunelor voastre intentii

am iesit în cămasa cuvintelor mele

să îndur asfintitul pînă la capăt.

 

 

PASTEL

 

Pelerinul stă pe butuc împărtind tăcerea la vrăbii

gîndurile îi navighează prin vinerea bătută în cuie

si el se odihneste la umbra cuvîntului bun.

 

Neclintit în văzduhul curat ca iubirea de semeni

un stejar se justifică în fata cătorva sute de ciori.

 

Cu vorba umblată din poartă în poartă

pelerinul îsi sterge fruntea cu o bucată de cer

si numai toamna îi trece prin suflet

si iese afară plină de datorii.