TINERI AUTORI

Daniel MURĂRITA

 

FALSE ÎNCERCĂRI EUHARISTICE

 

înstrăinată, ploaia alinia toate trăirile si ni le zdrobea de asfalt,

pasi erau echimozele apei, tăceri converteau apăsarea.

iesiti din rând, te-as fi prins în brate, tristă imaginatie!,

de culorile lumii, de punct să ne scap.

si fiecare durere aducând ceva nou, si fiecare teamă fiind o chemare,

fictiuni ebenine sunt trupul, gustul cărnii, pierderea.

îndrăznet, nepriceput, mă îngropasem până la tâmple,

miscam câte-o pleoapă căzută si inima se făcea mică, ar fi apus

pe muchia cutitului dar nu mai stia pe ce parte a adevărului să stea.

si limba mă doare, si gândul, si boala de gânduri,

si nu stiu cum să închid capitolul ultim despre cânt, despre frig.

 

despre ploi s-au spus atâtea si, parcă, niciodată ce trebuie.

vin înspre tine zâmbind, jumătate bărbat, jumătate ecou,

dansul halucinant al căderii să-l deprind si ascult,

insinuat, rămas neatins, sânul zvelt spunând povesti…

 

 

VULGATA

 

raiul e o maternitate, o cameră albă în care culorile,

în asteptări prelungite, trebuie născute cumva.

noi nu aveam mamă, înfrântii nu au inimă, nici zbatere alienată.

ghemul de închipuiri încâlcit viermuia sacadat în cernerea sângelui.

noi nu am fost zeii capriciosi ai clipei, umbra orgoliului nemăsurat,

tăcerile noastre s-au scăzut între ele, lăsându-ne verba neîncheiată,

iubiri contondente, frici line si îngăduite vor reveni.

 

asteptând,

îi făceam nod aripilor, pipăiam, la sânul stâng un nodul îi părea,

e inima ta îi spuneam, nu o extirpa, fascinatiile luminii se vor elibera.

apoi acopeream cu rogojini roase ferestrele, aziluri cresteau în noi,

în noi se macerau vinovătii. spoiam lucrurile cu trăirea interioară si

când nu ne mai conveneau le numeam gri.

nu, nonculorile nu există, materia are un soi de memorie,

irizatie a ce va fi fost cenusiul. e numai o aparentă ce îsi târăste

dârele prin iluzie si iluzia e rece, haita viselor muscă,

pe rănile deschise lăsând doar sare grunjoasă

si în frig cultivată cu patimă panica.

 

în boemii de bivuac, va veni si moartea si va da bună ziua clipind.

vom sti, la salut nu vom răspunde oricum, ne vom preface ocupati.

retălmăcind noroiul vom înălta, precum un zmeu,

un mare zid din chirpici, să ne apere, să ne apropie de pământ.

peste rotunjimea anodină a unei seri, peste nervurile fragile ale unei stări,

când tragi abătut la limanul somnului, celălalt nu contează,

completul de judecată e capul plecat, gândul cu plumbii

agătati de undita noptii, norii de sânge, greoi.

 

si trebuia să plec, grăbit, beat, animal căzut pradă,

cum neclintit năravul, cum neclintită pofta

livide cearcăne înmugurind duios întregesc portretul.

aproapele si departele meu, sinele meu parazit, traficant de oglinzi

într-o metafizică a nesansei mă făcea să cred în ea

si pe dumnezeu îl înjugam la toate sperantele si îl minteam că

la capăt împărtim visul.

 

 

CEASURILE UNUI DOR RECTILINIU

 

astept noaptea ca un copac mugurii pe crengi, ca pe-o cale lactee adăpată

ce linge tălpile sărate ale fugarilor. poate un râu care doarme eram,

visând mori, copii jucându-se ascunselea, poate lumea revărsând cu

oameni eram,

golul cu gelatina lui înecăcioasă, infinit ca marginea geometrică

a unui sicriu,

bărbat iubind femeia, cer aglomerat de nimbusi, si-n loc de mâini, lumânări

se topeau ca o idee fixă pe epiderma din felii străvezii si furnicări feroce.

 

avea privirea grea, însărcinată cu toate căutările mele.

uimiri lehuze mă agătau în vertij apropiindu-mă, îndepărtându-mă,

decojindu-mă de un presupus suflet cum sarpele de rândurile

de piele ale minciunii,

la marginea apei pipăiam starea de lucruri dintre lumi,

arheologie imprecisă în lacrimă, cântec mut, cântec de leagăn.

 

amator, la portile zilei de mâine ca un indice calendaristic fixat într-o joi,

mă dezosam imperfect, curgeam supurat într-un fel de neîmpăcare.

întorcându-mi privirea, venindu-mi la mal, m-as fi dat pe bucăti.

nu mai ploua, pe ape nu mai mergea nimeni, se surpa uimirea si durea.

de la ea asteptam un ceas, timpul, ca o umbră hialină cu nume clar,

să-l dezbrace în toate clipele când mi se face dor,

dar ea vorbea de dali, eu, năuc, îl confundam cu picasso

si parcă nu mai conta deformarea realitătii din mintile altora,

pentru a muri se făcuse prea târziu, târziu pentru orice altă fericire.