Ionela Silvia MURESAN

Ardere

Manunchiul

inelat în aurul rosu

îsi pierde supletea de unduire

si grîul

nu mai e muzica

înainte de seceris.

Cîte metanii în zare!

Cîte fisuri pe alocuri!

E o-nvîrtire de semne?

O despletire de noduri?

Sau eu, semnul meu, ma înnod?

***

Descatusata de orice ghirlanda,

prin albul cuprins de mreje fade,

îmi contorsionez fiinta.

Singura miscare în nebuloasa

e sfîsietoarea asteptare.

O gust ca pe o pregustare a cinei,

o rabd ca pe o culme a ajungerii.

Monolog cu iluzia ecoului…

Pe undeva, înainte de margine,

o înduiosare a undelor

si… iarasi o linie.

Spre agape…

Cînd vindecarea

mocneste

în pasi din ce în ce mai verzi,

se-apropie zapada.

Cînd suflul Tau

razbate

în feresti înghetate,

dansul luminii

prinde sa colinde.

Tinda zvîcneste

în miscari încurcare;

din sfortari amînate

se-ntinde…

Si-n orizont

se poarta un murmur.

Atunci,

Tacerea stiutoare

se-ndreapta spre-ncapere

s-aseze masa.

Inima-n agape!

***

Cum se poarta holtei

trupul cerului

cînd masor ecoul întors,

suflare dupa suflare.

Uitat-a cununa

aruncata în aerul tors.

Dus, leagana botezul utopic;

cînd ma lupt cu nesomn.