JAVRA

Tiberiu Neacsu: Ai sãrutat vreodatã un înger cu mustãti
  sau cu gura?

Xenia Karo: DA
  Am sãrutat vreodatã un înger cu mustãti
  sau cu gura
  nubilã crezînd în îngeri
  uitînd la fel de nubilã de îngerii cãzuti
  Spune-mi, îngerii se pot transforma în non-îngeri
  cînd totul în mine e de femeie
  de la cãlcîi si pînã la ultimul sfîrc?
  Si nu-i asa cã niste buze de femeie
  si-ar lua zborul la atingerea unui înger?

T.N.: Atît scafandrii îsi rãsuceau arsura
 cu vinul ce se scurgea usor
 cãtre
zîmbetul de barbarã uitatã
(cu-o falcã-n cer
 mesteca stele
 cu palma datã pe spate
 alungatã-n alcovuri, în gene sterile, virgine
 de alte gene
 alungatã-n alcovuri, în gene sterile, virgine
 de alte gene
 cu buze-nmuiate
 în vene)
 mai mureau cîte putin...

X.K.: Ce e sub pielea mea?

T.N.: Umbra colturilor
 (cu sîngele dezlînat
 ochit cu ochi)
 întindere de umbrã.

X.K.: Sub pielea mea sînt
 strigoi iubiri si un sînge
 care filmeazã intrãrile si iesirile
 sub pielea mea e lumea
 cu mortii si cu viii ei, cu Rãstignitul ei
 cu distanta gata ochitã.

T.N.: Spaima de sus
 sau din spatele mortului zîmbea
 de nouãsprezece ori?

X.K.: Femeie sînt si tot
 la cãpãtîiul tatãlui meu mã gãsesc si mã înspãimînt
 cu genunchii la gurã
 (“Sorrow” de van Gogh, cititorule) ecranez
 cele nouãsprezece (cîte crezi tu cã sînt) izvoare
 ce vor sã vinã
 te chem si pe tine în genunchi
 sã rîdem unul de alul
 si sã ne rugãm înfricosãrii.

T.N.: Trecusei prin mîna ghimpatã
 cu marea ghimpatã
 împrãstiatã în umerii calzi ai spînzurãtorii
 strãinul cobora
 în pecten veneris lãsat
 sã scuipe cutitul
 în care n-am intrat

X.K.: Cu sigurantã vii
 dintr-un mormînt ultramodern...

T.N.: Parcã plecai
 în plesnitura bratelor scurte
 închinate pe
 dealurile umerilor strãini de ciuturi.
 Cu siguranta unui vesnic poem
 prins de calmul
 sticlirii în el, în coiful cu sfîrcuri
 proeminente
 bãtute cu porii arsi ai ultimei lumi.

 E tare bine acolo!

X.K.: ...si-mi fluieri mie în ureche
 despre cutite si spînzurãtori dar cu sigurantã
ochi de puberi
vor pierde din vedere ultima orã
ne vor obliga pe drum sã ne rupem
gleznele sã ne zdrelim
genunchii si coatele
ca sã le astupãm ãstora gropile
în care si-au înghesuit
zeii clopotele si fii.

T.N.: De cînd n-ai mai tãiat
 s-au scurs femeile din ochi
 si biciul în înger...

X.K.: Mã tot tii de tîmple
 de la o vreme
 si nu mai aflu cã spatele meu e pierdut
 despicat de biciul acesta pe care
 tu l-ai adus pe lume.
 Mã tot tii departe cu ochii de vechii mei arhangheli
 Mã tot tii cu ochii în groapa asta
 lihnitã de mame.

T.N.: Strigai, amuteai
 strigînd amutind
 atît?
 Cu gleznele rupte s-a întors spre tine
 un conte
 sã-ti scuture
 plesnetu-n strugure
 iarbã descultã
 cu limba mîncatã
 iarba-ncãltatã
 cu limba-ntãrcatã.

X.K.: Un simplu creator de distante între îngeri... ce esti!

T.N.: Spuneai cã se leagã unghiile
 cã ard penele
 de goluri cotcodãcind?

 Mai e mult pînã la primul?

 Si-acum cã-ti spulberam monedele
 iartã-le
 cu sclipiri de mamã întoarsã în mamã
 întoarsã în tatã
 întors ca amorul

X.K.: un cîine si un alt cîine
 dar amîndoi cu aripi
 se vor spînzura de ultimul drum.
 De altfel el i-ar putea înfige celebrul cutit
 în gîtlejul ei de pseudocîine
 iar ea i-ar putea otrãvi
 creierul lui de asemenea de pseudocîine
 (ce mai zici?)

T.N.: Ascultã încã o datã:
 îti spulberam monedele
 iartã-le
 cu sclipire de mamã întoarsã în mamã
 întoarsã în tatã
 întors ca amorul.

X.K.: Hmmm...
 Se mai gãseste un rîu
 care mai duce la un tezaur
 în care se mai odihnesc
 (orgiastic, sã credem) Victor si Stefania
 pe de o parte
 Adrian si Virginia pe de altã parte.
 Se mai gãsesc în acest singur rîu
 si alti mormoloci
 pe care i-am jefuit însã din vreme.

T.N.: Se strîngeau printre pulberi de agat...
 era albã zdreanta noptilor mele de atunci!
Mort împuscat, spînzurat, înecat,
 un Lazãr mat
 cu dintii prinsi în cutia de brînzã topitã
 din oile moarte
 în topitorie.

X.K.: Si dacã ne-am nãscut dintr-o hotie?

T.N.: Si dacã ne-am furat dintr-o nastere
 fãrã umbrã si fãrã ghioc
 cu spatele întors cãtre moaste
 în pîntecul dinapoi
 cusut cu mînz (încã) de Paste?
 Îmi trecuserã portile din marginea scuipatã
 cu unghia latã
 în groapã
 sticliserã zgomotul picioarelor
 si gura unde noaptea etern nu mai scade

X.K.: eu stiu cel mai bine sã latru
 la îngeri sã latru în plinã zi pe bulevardele
 mediazate ale Craiovei
 stii si tu cel mai bine sã-ti ciulesti cutitele
 sã-ti pui înecatele si spînzuratele sã-ti plîngã plînsul
 Xenia si Tiberiu stiu cel mai bine
 sã batã pasul hotilor la defilare
 stiu cel mai bine sã mintã si sã fure lãtrînd
 (în scris totul, se întelege)

 Dracului în tribune! de sãlbãticiuni
 Cosmosul lungit peste noi lumineazã orasului
 bulevarde cãi ferate si avioane.

T.N.: Crezi cã o sã strigãm mai sus?
 În pierderea noptii rãgusitã cu gloante
 îsi pierdeau si degete si ochi si bulevarde
 si lîngã
 avioane se biciuia talpa mea sãratã cu demoni,
 încretitã,
 cu tãlpi de cîini încremeniti de strigãt
 cu aripi
 fãrã altare, fãrã statui, fãrã aripi.

 Asta pe cînd mîna mea din ureche
 asculta un scris tremurat
 pe-o perdea
 dintr-o sutã de poduri.

X.K.: E lume nouã dupã cum se vede
 si nu are rost
 sã ne mai sinucidem
 sã ne mai otrãvim cãrnurile cu astri
 în zilele noastre
 poti mînca lumini, colegule poet, si
 priveste-ne!
 pînã si sub scara blocului am reusit de data asta
 sã ne înghesuim pãrintii iubirile mortii îngerii si javra.