Cătălin Emil NEGHINĂ
Ea devenise bleu de căldură si de pulbere fină
Lumina cădea ca-ntr-o hrubă, prin nouri.
Cai defuncti dezmierdau
cu copite prin praf
dezmătate fiinte
ce-si sorbeau printre vene,
de alb si de negru,
viitorul albastru,
pribeag si hazliu,
aplecat către functii
de cown onomastic
mînjit cu mastic
si cu pastă de rosu
pe frunte de zinc.
Osuar mastodontic
zăcea în călcarea cea rea,
copiind voalul
luat de mireasă
în vînt de logodnică
dusă-n mireasmă
de ea doar stiută
în spinare de zmeu
coborît din pămînt re-sfintit.
O, cum plouă cu mine prin voi!
O, cum ninge, spuneam,
si cum calc mai adînc
în nimic pentru tine!
Si cum ea devenea adevăr
de minciună poroasă,
bice dam la secunde să-noate,
să prindă din urmă
ce-a mai rămas
din pribeagul sirag
ce-am lăsat
ca să fiu.
De obicei nici un obicei nu tine prea mult
Pulpă de cer as mînca
tăiată în fîsii scurte.
Vînt miscătoriu as mînca
din pulpa ce-a rămas nemîncată
din gura hulpavă
din capătul început al nemăsurii
ce-o calc în picioare.
O lungă speluncă este
în jurul ideii ce-o port.
Pîntecul gros al nemultumirii
absoarbe tăcut fiorul
nisiposului fard licurit.
Ah, minciuna, niciodată nu e cu mine
cînd trebuie să nu văd
deraierea deranjului!
