Tudor NEGOESCU

Tristetea mineriadei mele

Asemenea unui nefericit Midas,

tot ce ating sufera,

împrumutînd chipul urît al tristetii.

Pentru ca urîti sînt cei care, învinsi,

îsi plîng mortii.

Nu stiu de ce, dar dupa ce m-a nascut,

mama s-a întors de la Maternitate

îndoliata,

jelindu-ma de parca m-ar fi pierdut.

Daca as fi stiut ca si cei blînzi

ca mieii

sînt ucisi noaptea în somn

de întunericul care face legea pe strazi,

de comandourile spaimei,

as fi intrat în greva luminii, mama,

baricadîndu-ma în tine

precum disperatii ortaci

în adîncul negru al minei.

De-acolo, ca un vigilent sef de proiect,

ti-as fi putut îndruma azi

pasnica ta nebunie!

Muzeul figurilor de lut galben

În fiecare noapte mai sap o galerie

în lutul galben,

dar nici urma de mortii nostri cei dragi,

mortii ei de viata!

Parca i-ar fi înghitit pamîntul

sau uitarea noastra i-ar fi dizolvat

în acidu-i, ca pe orice trup

fara suflet!

O data pe an

Promite-i si tu ceva coerent, te rugam,

sa-i fie caderea usoara!

Lasa, ca iesim noi cumva la Lumina, mama!

încercam eu s-o întorc din drum,

în timp ce ea aluneca în întuneric

pe toboganul ultimei perfuzii.

Tu , cel Ascuns în spatele ecranului aseptic,

priveai cum m a agat de rugaciune

precum naufragiatul de bratul mort al

înecatului sau prieten.

Priveai cum nisipurile tale miscatoare

înghit trupul umflat si galben

al mamei si, functionar scrupulos,

îti luai notite.

Cobai speriat, prins în cusca ta albastra,

îmi astept acum ratia anuala de lumina.

De ce atîtea morti si doar o singura

Înviere?