Nichita STĂNESCU
(1933-1983)
Etalonul de aur
Există un etalon al mărimilor fundamentale, în fizică. În fizica abstractă, spre diferentă de cea aplicată, constantele sînt cele mai de seamă etaloane, dacă nu cumva si singurele. Dacă viteza lumină este o constantă, atunci în fizica einsteiniană, etalonul timpului de bună seamă că este lumina.
În artă si în poezie mai ales, problema etalonului se pune cu mult mai dificil, cu atît mai mult cu cît tocmai distrugerea unuia poate da nastere altuia mai nou si deci mai interesant. Si totusi sînt cîteva domenii constante în poezie, sisteme de referintă perpetue, care dau un criteriu stabil judecătilor de valoare atît de dificile într-un domeniu subiectiv, ca cel al esteticului.
Înainte de orice, constantă mi se pare în poezie viziunea, si, imediat, în succesiune, expresia viziunii. Desi nu se pot concepe una fără cealaltă, atît una, cît si cealaltă nu se poate afla decît arareori în echilibru, fie că primează viziunea în dauna expresiei, fie că expresia printr-o prea mare precizie stinghereste aripa cu pene si inefabilă a viziunii. Si o înclinare si alta, înspre viziune sau către limbaj, au lăsat în istoria poeziei, si nu numai a poeziei, strălucite exemple. Probabil că dacă nu s-ar vorbi decît o singură limbă pe întreaga suprafată umană a globului, cu aceeasi naturalete cu care toti oamenii merg sau privesc, probabil că viziunea ar fi unica constantă în judecata de valoare a operei de artă, meritele expresiei fiind subsumate si neesentiale. [...]
Dacă nu ar părea o asertiune prea riscantă, aproape că mi-ar veni să cred în existenta poeziei ca un fenomen de materialitate lingvistică, tipic pentru existenta în lume a unui număr extrem de mare de limbi diferite. E de la sine înteles, logic, faptul că au existat lingvisti aberanti care au încercat crearea unei limbi unice, resimtind ca pe o traumă diversitatea materială a limbilor în dauna unicitătii lor notionale.
Resimt ca firească, logică, acea tendintă a poeziei de a deveni metalingvistică, deasupra laturii materiale a limbajului, revendicîndu-se totodată notiunilor. Marea poezie, într-adevăr, n-a rezidat niciodată din metafore si nici din idei, ci si-a căutat o zonă autonomă, numai a ei ca dimensiune fundamentala a spiritului uman, folosind limbajul numai ea un vehicul si atît, un vehicul care transportă tocmai ceea ce este mai caracteristic si mai particular umanitătii, diferentiind-o de tot ceea ce este altceva decît umanitate, situînd-o într-un cosmos egocentric sau excentric, dînd însemnătate si sens fenomenului existential. […]
Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea românească, 1972.
