TINERI AUTORI

Nicolae Petre VRÂNCEANU

Biblioteca de lut (II )

Îmi umblă cuvintele prin somn
si nu mai pot, Doamne, să dorm,
trec un fel de altare plutitoare
parcă revăd răsărituri pe munti,
ori pe mare.
Pe miscătoarea lumii singurătate
aud cîntece îngeresti, de cor
ori glasul sirenelor ametitor...
Nu stiu de unde vin,
unde se duc...

Dar eu, călătorul,
pe ce drum să apuc?
După  sunetele trufase
care defilează, n-au trac,
întepenite în smoching si frac
ori către susurul lacrimei
în tărînă căzînd,
din dureri implorînd ?...

Tu mă înveti să mă rog, să îndur
si să iert.
Asa am vrut si asa am făcut,
căci tu esti Cuvîntul
fără sfîrsit si fără-nceput.
Noi trecătorii, goi ca vorbele noastre,
în procesiunile filmului mut,
ne asezăm tăcuti
în rafturile bibliotecii de lut...

 

Departe de lume

În gîtul clepsidrei sub lună
o muzică gravă si pură
ademeneste cu parfum de flori carnivore
trecînd din iubire în ură.

Iată, înoată prin apele vîntului
o stea plutind lîngă Lună.
A ajuns acum în vîrful copacului-
policandru de stele– cristale ce sună!

Te-ai asezat în verdele ierbii si, moale,
întinzi peste straturi picioarele albe si goale.
Visam amîndoi nesiute sperante,
pînă-n zori, cînd stelele pier,
pe bolta catedralei de cer
stearsă de umbra păcatelor noastre,
de răsăritul soarelui – paracliser.

 

Pustie, casa sufletului

Pustie,casa sufletului
se surpase,
pierduse locul de tihnă si cugetare.
Viforul se ridica
asupra mea
si groaza-si sticlea
ochii în ferestrele sparte.
În întuneric trăiam,
între mortii veacului,
cu ticăloasă deznădejde
în săracă inima mea.

Întru Tine, izvor de iubire
este nădejdea, iertarea de toate umilintele,
de ura si nesimtirea cea împietrită.
Izbăveste-mă de toate prin Tine
căci întru Tine este viata mea.

 

Cînd  lacrima

Cînd lacrima din ochi
mi se va stinge,
vor ninge asupra-mi
 alte vieti,
vor ninge
dar mîna, pieptul meu nu le-or atinge ...

Alte zăpezi pe lume vor abate    
furtuni de viată si
furtuni de moarte.
Chiar dacă norii grei ,
vîntul va-mpinge,
deasupra  mea lung
clipele vor plînge
curgînd din ochii mei si-ai tăi
lacrimi vor ninge.

 

Tristetea plecărilor de acasă

Am plecat deseori noaptea dintr-o gară pustie,
Lăsînd ziua-n urmă, cu zvonuri de luptă,
cu grijile casei, cu-a pîinii solie.
Bagajul meu, versul si-o inimă suptă.

 

De-atîtea plecări, nu mai stiu unde sînt,
în gările mele nici o iubită cu flori,
peroanele reci m-au văzut asteptînd
să cobori dintr-un tren,cum veneai uneori.

În gări se despart rudele,prietenii, îndrăgostitii,
pe calea de ceată se pierde femeia,fiul,bărbatul iubit,
dar plecarea de-acasă e topire în vid,
lasi anii în urmă, rămîn tristi părintii.