George L. NIMIGEANU
Loc rezervat
Potrivindu-ti pe răni petecul însîngerat
al neputintei, între două potrivnice nopti,
cu un lujer tepos, de trandafir aproape vested,
măsori distanta de la iluzie la zădărnicie,
greutatea specifică a sperantei
în lumina îndărătnică a vremurilor,
urma adevărului pe apele întunericului.
Nedreptatea îsi plantează livezile
pe limba dulce a privighetorii,
vorbele te trag pe roată, semn că
ai si tu un loc în mina de plumb a Întrebării,
între capetele căreia, ca pe un elastic scorojit,
încerci să lungesti zilele, una cîte una...
Dar, îngropat, jumătate în cer, jumătate-n pămînt,
îti zici: cîndva s-ar putea spune că
nici măcar n-am trecut, eu, prin cuvintele mele.
Prin cuvintele mele, a trecut Celălalt...
Artist si muză
– Te-am dezbrăcat de muntele de piatră,
suflet ti-am dat si straie de lumină
si-n văzul lumii, te-am suit, regină,
pe soclu scump, în veghe idolatră.
Tu, semne dînd de stirpea ta plebeie,
te-arăti oricui, ca ultima femeie.
– Învesnicită-n ironia clipei,
licăr plăpînd, în bezna lumii, caut...
Cu viata mea, strădania ti-o laud,
cînd, în „dezmăt” si-n patima risipei,
– mă dărui doar acelor – stii preabine –
care-n iubirea mea vorbesc de tine.
Că, sus pe soclu, în a ta lumină,
eu mă dezbrac de partea ta de vină,
iar dedesubt, sub talpa mea cea goală,
timpul îti tine numele în poală.
Să fie, oare, lumii că m-arăt,
ori cu lumina ta că mă îmbăt?
Pe drum vîndut
E plin de fum în mine, ca-ntr-un horn,
arde nătîngă ziua – putred vreasc –
si nu-nteleg ce fel de vremi întorn,
nici caii cui zădărnicia-mi pasc.
Sub timp mă trag străin, pe drum vîndut.
Din prea-putinul meu cu sîrg se fură.
Bătrînul, care-am fost de la-nceput,
altuia-i duce pîinea mea la gură.
Că m-am născut bătrîn, cu anii toti
la nastere, cu pîinea vietii-ntreagă
si-ncet, rupînd din ea cîte un bot,
am tot întinerit, crezînd că-i sagă.
Si tot întinerind, pînă la prunc
desi tot mai putini, mai grei mi-s anii;
zadarnic peste veac gîndul mi-arunc,
cu frig mă-ncercui si cu umbre stranii.
Si-aud trecînd prin mine, gîfîind,
un fel de tren, pe drum vîndut, spre-o gară
plină de fum – si-n bezne mă cuprind,
străin de mine si-ncuiat afară...
Semn de lumină
Mijind prin moarte către cele sfinte,
pe-a clipei noastre pajiste fierbinte,
lumina din Lumină, din LUMINĂ,
în murmurarea timpului putină,
– cu aur vechi sporind rostul uimirii,
– precum nesomnul graiul amăgirii,
în cumpănă de jertfă cît ne tine
la foc înalt, cu flăcările pline
de întelesuri, tăinuiri si spaime –
nu ne dăm seama cine stă să-ngaime
rotirea vietii noastre prin cuvînt –
floare cerească, rană de pămînt –
din moarte stăruind să se desfacă...
Cu Taina doar surîsul tău mă-mpacă
si în izvor soptit clipa o schimbă,
petrecerea prin rai – vesnica limbă –
fără de pace, cauti să mă-nveti;
dar, de ce oare, pentru cîte vieti
si în ce lumi dă semn si-n ce minune
răsare steaua noastră, cînd apune?
în murmurarea timpului putină –
lumină din Lumină din LUMINĂ...
Tablou pierdut
Cădea din ceruri cel din urmă stol.
Tu îmi citeai din cartea palmei viata,
drumul prin grai si, cum stăteai cu fata
către apus, teama îti da ocol,
că pasărea cu áripa de fum,
în zborul ei, va dezbrăca de verde
grădinile în care ne vom pierde,
mîhnindu-ne toti arborii pe drum.
Priveai în palma mea... Dar nu mi-ai spus
ce cumpene si ce căderi de stele,
crestate pe răbojul vietii mele,
din nefiintă, clipei m-au adus,
Umbrele noastre să închidă cerc,
solar străluminat de sfînta vină;
nesomnul tău cînd lumea o-nsenină,
tortă arzînd, cu arderea să-ncerc
să nu rămînă cerul clipei gol,
să zugrăvesc pe cer ultimul stol...
Zeii clipei
Viata în noi îsi zugrăveste zeii
cei vii: pe-Adam în tainele femeii
si în bărbat, în meri cînd se aprind
merele-n pîrg, pe Eva, ispitind
din taina ei cu unduiri de zeie,
în lutul noptii tale o scînteie
sădind, în tine foc să se aprindă...
Pînă la cer de-o fi să te cuprindă,
– legînd trecuta clipă de cea care
leagănă-n ea eterna Întrebare –
de nefiintă zilele să-ti vindeci,
în zece firul vietii să ti-l spinteci,
încît, cînd Întrebarea te abate
din drumul drept, duci vină jumătate:
bruma de adevăr c-abia se-ndură
Răspunsului să-i fulguie pe gură.
Că în femeie, ca si în bărbat,
sub cîte-un lacăt vechi, nedescuiat,
zac ferecatele care te tin
între-ndoieli zălog, cîte putin
lăsînd să se-ntrevadă; numai cît,
în doi, să-i tinem clipei de urît,
să nu ne ardă focul în pustiu,
vie cît încă esti, cît încă-s viu.
