ASFINTIT

în capela de purpurã
acosteazã cuirasatele cu neliniste
cad
îngeri împuscati cu sîmburi de visine


MAI ÎNTÎI

mai întîi se iscã un conflict între tine si tine
apoi între urechea ta stîngã si urechea ta dreaptã (care
fie vorba între noi nu s-au vãzut niciodatã)
apoi cade ca trãsnetul o furtunã în preajmã
si ti se taie telefonul
si ti se închid usile
si uite-asa nu mai esti sigur de nimic
si nu mai ai încredere decît în lucrurile foarte îndepãrtate
si în culorile albãstrii care nu-ti fac nimic
si o stampilã ti se aplicã pe spinare
si atunci încep niste pãsãri albe sã trimitã pe capul tãu
                tone de bombe


PE GEAMUL SUFLETULUI

ia sã-mi caut eu mutra în oglindã
apoi sã-mi trag vreo cîteva palme cîteva suturi
si o înjurãturã pe deasupra
sã mã hlizesc un minut la metarealitate
mai dã-l naibii de cotidian hidos
piei drace tie dicteu automat
tu hãrtuire de fantome si demoni
tu antimetafizicã de hîrtie si de celofan
mai bine sã-mi caut propriul chip
sã vãd ce mai pot face din ce-a rãmas
la ce mai poate fi de folos partea bunã a sufletului

acolo
se rãstoarnã toatã lumea ca într-o apã limpede
la ce bun sã sporesc numãrul de obiecte dizgratioase
la ce bun sã mai adaug o paginã de mizerii
la ce bun poemul pubelã scotocit doar de gîndaci si molii
cînd sînt cestiuni mult mai arzãtoare la ordinea zilei
cînd nu esti sigur dacã hîrtia aceasta
nu va lua foc brusc si fãrã motiv
cînd nu stii dacã vei ajunge la sfîrsit
dacã nu te va lua apa
dacã nu va intra o masinã prin geam
sã te lamineze ca pe o gîzã pentru ierbar
ehei! lume goalã de sens
pãrãsitã de zei
lume scufundatã
îti voi striga în urechile pleostite cã poezia nu poate merge pe urmele
                                    tale
locul ei este în oglinda aceea aburitã de gîfîieli si de
strigãte
acolo unde plesnesc de furie creierii zãpãciti
ai acestei lumi
desi la ce bun