RECENZII
 
LITURGHIA CUVÎNTULUI 



                                                        Maria NITU



„Mereu ne rãstignim prietenul/ si-apoi îi scriem viata în cartea cu povesti…”, spune Theodor Damian, invitînd la un moment de poezie.
Nãscut în 1951, la Botosani, absolvent al Institutului Teologic Bucuresti, în 1975, se stabileste în Statele Unite în 1988, continuîndu-si astfel activitatea de preot paroh într-un spatiu nou, al diasporei.
Unii dintre cei plecati se feresc sã mai afiseze vreo nervurã a frunzei lor cu iz românesc, ca sã nu aibã complexe de imigrant la integrarea în noua societate. Lastima para ellos!
Dar altii (sînt multi?!, sînt putini?!), îsi pun cu mîndrie ecusonul „Made in Romania” si participã cu el la toate congresele lumii.
Un astfeld e „lobbyst” este Theodor Damian. La New York a fondat Institutul Român de Teologie si Spiritualitate Ortodoxã si de asemenea o revistã bilingvã, românã/englezã: „Luminã Linã: revistã de spiritualitate si culturã româneascã – Gracious Light: review of Romanian Spirituality and Culture”, acordînd limbii române sansa aceluiasi statut de demnitate ca limba englezã (limbã care tinde sã devinã, imperialist, limbã planetarã, ca un fel de limbã esperanto). Si numai pentru acest lobby, pentru cuvîntul „român”, si Th. Damian meritã un loc de cinste în Panteonul diasporei.
Dupã înfãtisarea fizicã, o scriitoare l-a încondeiat ca pãrînd un haiduc (un haiduc moldovean în preria americanã!).
În multe cazuri, poezia din diaspora e apreciatã mai mult în karate de afectivitate, de dor de tarã, are statutul privilegiat al copilului urgisit, beneficiind de afectivitatea parcã a tatãlui fatã de fiul rãtãcitor, reîntors acasã, pentru care taie vitelul cel gras, chiar dacã, privind valoarea esteticã, are un desuet gust pasoptist.
E „rara avis”, ca în cazul lui Th. Damian, cînd poezia e chiar poezie, la cote valorice înalte, sincronizatã mutatiilor estetice ale prezentului.
Canoanele criticii profesioniste l-au inclus în traditia interbelicã a poeziei religioase (Arghezi, Blaga, V. Voiculescu, Radu Gyr, N. Crainic, Sandu Tudor), a traditionalismului crestin ori a poeziei psalmice, cum a cãzut mai la îndemînã, pentru cã firesc, în perioada postbelicã, printre alte strangulãri lirice, în primul rînd religiosului îi era pus „pumnul în gurã”.
Critica trimite si la lecturi din M. Eliade, privind sacrul în profan, la filosofia lui Heidegger, iar autorul însusi face trimiteri la lecturi din filosofi-teologi (Evdokimov), ori din Sfintii Pãrinti (Grigore de Nazianz)… si lista rãmîne deschisã.
Volumul Ispita rãnii, Cluj, Editura Limes, 2001, este o antologie din volumele publicate: Liturghia Cuvîntului, 1989, Lumina Cuvîntului, 1995, Dimineata Învierii, 1999, Rugãciuni în Infern, 2000, Calea Împãrãtiei, 2000.
„Rana, ca metaforã a suferintei fizice si metafizice, genereazã un plurisemantism care acoperã nelinistile noastre ontologice. De la nastere, existenta omului e o ranã, semnul mortii, iar rãnile lui Hristos sînt asumare umanului, din semnul naturii sale teandrice. Grafica de pe copertã, sugestiv, reprezintã chiar scena cu Iisus si Toma întru ceruta dezvelire pentru pipãire a rãnilor.
Omul parcã e un Hristos pe negativ: un muritor ce tînjeste „asimptotic” (P. Tutea) spre nemurire, spre atingerea transcendentalului:
„Cine-a bãgat arsita-n mine/ si mã face sã umblu cu ea/ cã pustieste totul înainte-mi/ si dogoreste prafu-n urma mea? (…) Rana din adîncu-mi/ creste/ si mã omoarã/ si n-am cu ce s-o mai ung” (p. 44).
Limbajul cu termeni religiosi e folosit firesc, familiar, mai mult decît la alt poet, dat fiind statutul si de preot, ca un limbaj cotidian, dominant si totodatã directionat.
Uneori însã prea insidios, multe din poeme fiind parcã prelungiri ale predicilor canonice, ori prelegeri de persuasiune ale unui pastor la cursuri de studiu biblic. Cel mai explicit în acest sens e volumul Calea Împãrãtiei, alcãtuit din meditatii teologice, învãtãturi evanghelice liricizate. În parte sînt ebose de cuvîntãri de la amvon, de liturgicã specialã pentru anumite zile de Sãrbãtoare, privind Nasterea si Învierea Domnului. Dar sînt înnobilate, în traditia Sfintilor Pãrinti, cu profunzimea gîndului filosofic: „Cel Ce Este se aratã ca Cel Ce Vine. Vine din afara tuturor lucrurilor si din interiorul tuturor lucrurilor” (p. 99), cu îndemnuri la introspectie întru mîntuire, la clipe „de reflectie la conditia noastrã existentialã si la legãtura noastrã cu Dumnezeu”, „cu doxologicã bucurie”, cînd „sufletul nostru devine Bethleemul nasterii Celui ce umple adîncul si lumineazã marginile”. Alãturi de versuri apologetice, are însã imagini poetice sensibilizante chiar si pentru un profan: cînd asteptarea Nasterii e într-o minune si o mirare, si pînã si bastoanele pãstorilor „sînt în formã de semne de întrebare” (p. 89), cînd Nasterea înseamnã alungarea întunericului „si eliberarea omului de sub tensiunea rîsului luciferic” (p. 91), iar dupã Înviere, „trupurile noastre nu mai au gust de tãrînã, ci de cer” (p. 101).
Ca opozitia de la Blaga, între cunoasterea lucifericã si cea paradisiacã, apare cunoasterea ce mãreste misterul: „cu cît întelegem mai mult din taina lumii date nouã spre bucurie, cu atît mai mult adîncim taina lui Dumnezeu” (p. 104).
În primele douã volume sînt mai pronuntate exaltarea si patosul cãutãrii mîntuirii semenilor, a fiecãruia prin Celãlalt, prin solidaritate (crede în prietenie!), si speranta în revelarea Luminii. Dedicatia unei poezii: „lui Ion Alexandru” si versuri ca „luminã din luminã ne alinã” (p. 27) lumineazã afinitãtile cu acest alt poet profund religios, si în sensul crezului artistic de poet misionar.
În general, întreaga poezie religioasã, conform consacratei asociatii: Cuvîntul creator al Divinitãtii si Cuvîntului magic al Poetului (si el un Profet), poate fi sub sintagma inspirat aleasã Liturghia Cuvîntului. Oricare artist a simtit nevoia unei poezii a scriiturii, ca o explicitare, durîndu-l limitele în folosirea Cuvîntului, în maniera lui de a descãtusa lumina Cuvîntului si a-l salva de degradarea din limbajul obisnuit, ori din cenzurãri: „Cuvinte al meu, al nostru/ Închis, torturat, siluit/ Creste în tine un Dumnezeu urgisit” (p. 28). E o temã universalã: acest imn închinat Logosului, cãutarea misterului Cuvîntului originar si deslusirea harului dat poetului întru rostirea lui, rana poetului mai mult sau mai putin inspirat, chinuit de neîmplinire.
Desi volumele urmãtoare au titluri cu trimiteri mai direct teologice: Dimineata Învierii si Rugãciuni în Infern, ele exprimã o miscare de iesire din poezia religioasã canonicã spre o poezie modernã în formula discursului liric, de la versul în strofe si rime, grav, apodictic, moralizator ori apologetic, în registru filosofic, la vers liber, amplu, prozistic, sincronizare (nelovinescianã!) cu poezia actualã, vãditã si în poemele publicate în revista „România literarã” (nr. 20/24 mai 2000), amar ironic, persiflant, ancorat în concretul cotidian, cu asociatii insolite, îndrãznete. Se pãstreazã jaloanele religioase, raportãri la pilde evanghelice, dar în asociatie cu concretul cotidian, cu pragmatismul contemporan al societãtii moderne consumiste, sinucigasã în pustiul de luminã: „Plecam sã vînd învierea la licitatie/ era singurul lucru care/ mai putea aduce bani/ si sã facã senzatie./ Nu m-am gîndit însã/ cã porcii/ nu vor avea nevoie de învierea mea/ si cã roscovele lor/ vor începe drumul a-mi fulgera” (p. 71).
În spirit ludic, trecînd de la jocuri de cuvinte la un scrabble de idei, jocul devine doar un pretext pentru a semnala transcendentului omniprezent acea filosofie existentialã a lui Heidegger, din Fire si timp: „Am avut întîlnire cu metafizica. (…) Noroc cã fizica n-a venit/ cãci m-am putut juca cu meta/ la infinit –/ am încercat toate combinatiile/ meta- creion, meta- hîrtie/ meta- sosea, meta- nastere/ meta- moarte, meta- stea./ Toate lucrurile au un meta/ cu sãmîntã ascunsã-n/ altarul alcãtuirii/ ca un duh ce tine baierele/ firii” (p. 76).
Poemele devin tot mai dur-pamfletare, la adresa oamenilor pentru care lumina e întunericul pesterilor, „Am cãzut din cer/ direct în pesteri”, „purtãm pestera în noi/ de acolo ni se trag reumatismul/ artrozele…”, „Trebuie sã deschidem o sectie/ de chirurgie existentialã/ avem nevoie de un doctor serios/ si de o mare sfialã” (p. 66).
În primele volume era o poezie imnicã pentru Lumina Cuvîntului, a Învierii, acum se simte Infernul, Întunericul în opozitie, dar tocmai în aceastã opozitie, indirect, e tot o poezie imnicã Luminii, evidentiindu-i strãlucirea.
Versurile pot pune sare, dar si mir pe ranã, ispitesc si tulburã, mîntuiesc si nelinistesc.


Home