Andrei NOVAC

Insomnie

lui Marius Tupan

O dată se moare.
De ce se scutură frunzele
si apoi sînt culese din parcuri?
Prin ochii curati si limpezi
întind viata mea
cu tot cu metafore si urme,
pe aici nu mă cunosc decît eu,
mă tin strîns de tot ce se revarsă la întîmplare,
din melancolie către uitare.
La intrarea în vise
sînt teatre si amfiteatre păzite de lei,
făcuti îngeri la întîmplare,
copii din piatră, fără cap
suspină înainte de ploaie,
să ne întindem prin înserare
ca linii perfecte si clare,
ochi limpezi deschisi
si spre lacrimi si spre uitare.

 

Uniform

Simt tristetea,
ea coboară către mine
ca într-o plimbare printr-un oras părăsit,
se rostogolesc portocale
peste carnea ta blîndă si moale,
apune si ultima limită
pe care o dăm timpului ce-l respirăm.

Tristetea se tine de coate cu buzele mele,
le închide fiecare miscare
într-un sens tot mai încet
ca într-o întoarcere cu ochii către frigul unei îmbrătisări speriate.

Simt tristetea cu mîinile pe pămînt
si cu picioarele în iarbă
as putea să îi dau o definitie
ca o plimbare printr-un oras părăsit.

 

O inimă

Stiam că mă iubeste,
în felul meu, si eu o iubeam,
priveam întunericul cu teamă,
cu o oarecare tăcere ascunsă sub somn,
dacă as sta să mă privesc îndeajuns de mult
în marginea ploii,
bratele, pasii si ochii ar fi toate o inimă.

Si eu o iubeam,
simt asta prin fiecare picătură de sînge
pe care uneori din viată o mai vezi căzînd,
nu aud decît sunetele repetate ale gloantelor,
unul după altul.

Vroiam să fug,
să împărtăsesc iubirea si ura în acelasi loc,
mai tîrziu nu o să-mi aduc aminte decît de ea,
de umbra trupului ei, albă, de buzele si de oasele ei,
de inima arzîndă uitată în ploaie.
Stiam că mă iubeste,
doar că nasterea are cînd iubesti alt ritm.

 

Începutul lucrurilor

Ce frumos ne strîngem seara lucrurile
si plecăm în case, prin locuri cu muzică si lumini,
masinile îsi răresc si ele rănile
pe care le pictează prin aer, peste carnea noastră,
atunci sînt tot mai aproape de pămînt,
mă întind peste palmele lui
si las lumea să tacă,
să uite pentru încă o noapte
că mai există umbre, cai si lucruri atît de frumoase,
că te cobori cu buzele si plîngi
în fiecare clipă, în fiecare schelet
ba din lemn, ba din sărut.
Ce frumos ne stergem seara pătura peste picioare
si împingem întunericul cu degetele peste trup.
ca o sculptură ruptă pe jumătatea cărnii
din care nasti doar cu buzele si taci neîntrerupt,
ce frumos ne strîngem lucrurile peste pămînt.

 

Portret

Ea era frumoasă,
lîngă ea existau toate anotimpurile
cu tot cu lumini si umbre învîrtite pe degete,
vîntul tace si acum tot mai mult
peste urma pasilor ei.

Ea era frumoasă,
din ochii ei tîsneau
păsările să bea apă din soapte,
uneori, prin statiile în care căutam vise,
se rătăcea la pieptul meu
ca o nostalgie a lucrurilor pierdute
pe care le strîngi între pumni.