TINERI AUTORI

Andrei NOVAC

Simfonia unei asteptări 

Soarele nu o să iasă astăzi
după atât de multă ploaie,
să nu te misti, îi ziceam,
o priveam îndeajuns de mult
ca să îmi dau seama
că îi este frig,
lumina se plimba peste noi,
până deasupra apei,
dădea o stare cenusie,
mă uitam doar în larg,
ea s-a întins si ne-am luat de mână,
simteam amândoi ploaia,
ne-am desprins si ne-am aruncat
când eram deja cu picioarele pe nisip,
simteam tot mai putin frigul,
a fost bine, avea să îmi spună,
apa era tot cenusie,
dâre de sânge lasă doar copacii însirati
ca în oglindă prin cer,
soarele nu avea să iasă,
înotam, apoi ieseam tot desculti,
ne-am luat papucii
si am fugit înfăsurati în cearceaf,
alergam tremurând când ne intra
câte o pietricică între talpi si pământ,
ajunsi sus ne adăposteam sub acoperisul unei case,
ploua din ce în ce mai tare,
soarele nu avea să mai iasă,
apa era cenusie, nouă ne era frig
si ne tineam de mână.

Nostalgia unor anotimpuri

Să mă cauti si să mă rănesti
cu gura plină de flori,
orice îmbrătisare pe care ai putea să o dai vântului
se face inimă în umbra picioarelor care rănesc
pământul cald, aproape la fel de cald, ca si genele
care închid parcurile cu frunze până aproape de stradă.
Să mă cauti si să mă săruti
cu toată lumina care tâsneste
dintre masinile rupte parcă din întuneric.
Să mă lasi pitulat între flori
ca între visele prin care se tremură
de la fiecare aripă care acoperă
nostalgia copacilor care fug desculti
tot mai departe de limita de sus a pământului.
Să răsucim viata asta, să ne pitulăm
printre cearceafurile puse la uscat,
Să fugim prin ploaie până apa se face ninsoare,
până când piesa de teatru se joacă peste picioarele tale.

 

Linia orasului

Locul în care întorc tramvaiele
este linia orizontului unui sărut,
străzile se desfundă din pricina limbilor sărate
care sufocă palmele pe care ni le aruncăm peste umăr
ca o dâră a buzelor care fac umbră pe întuneric

Locul unde întorc tramvaiele ascultă linistea
cu o altfel de ureche
peste timpanele cerului pot aseza carnea ta
sprijinită în permanentă pe oase.

Locul în care întorc tramvaiele e o piată uriasă
în care crestem limite ale luminii
cu buzele si bratele noastre.

 

Poveste de iarnă

prin ochii plânsi de dimineată
văd caii alergând, masinile
în ritmul ametitor al frigului
si al aburilor strănutati prin uitare
ca singure  fantome ale stării
prin care tu ai putea să pleci.

să ne strângem viata
în bratele calde ale pietrelor
care deja au căzut
cu o inimă închisă în cearceafuri ude.

cu toti ochii îmi revin gândurile prin uitare
când din coridoarele blocurilor tâsnesc
în pustiu câinii,
nimic mai frumos
decât ceata căzută înainte de vânt.
să nu mai spunem nimic,
se aud tot mai multe sunete care numără timpul prezent,
prin culoarea alb nu există umbre.

Vise

Nu se poate trăi fără vise.

Într-o dimineată, tramvaiul a sărit de pe sine,
a spart vitrina unei librării,
s-au răsturnat tot felul de cărti,
mai târziu a lovit si câteva lăzi cu portocale

Pe strada ei erau copaci înfloriti,
peste teama noastră de a respira
cresteau brusc străzi linistite
si oameni cu pumnii încinsi
peste frunzele care se scutură din coaste
către inimă si timp.
Nu se poate trăi fără vise.
asa i-am spus în noaptea în care
am plecat tinând după mine
un oras răvăsit între zilele săptămânii.

Dimineata am plecat, era liniste,
erau multi oameni si multe vitrine sparte,
avionul a plecat din statie sprijinindu-se
pe sinele unui tramvai.