POEZIE SI VIS
POEZIE SI VIS
Oana OPREAN
Poezie si vis. Vis si poezie. Sînt mult mai asemãnãtoare decît se poate crede. Imagineazã-ti un animal mitologic, un cal înaripat sau poate chiar un înger. Un corp (poezia) purtat de douã aripi: visul si misterul. Doi termeni în aparentã diferiti, dar care se referã la ceva ce se aflã în proces de terminare, ceva ce nu este încã fixat într-un teren stabil. Misterul urmeazã sã fie descoperit, cunoscut, iar visul tînjeste mereu la o materializare în tãrîmul real. Visul si misterul sînt aripile ce permit poeziei sã zboare, în timp ce poezia este corpul ce dã sens acestui zbor.
Visele se miscã în ritmul structurilor retorice ale unui poem. Sînt pline de metafore, figuri alegorice si coduri: exact contrariul unui discurs logic. Lãsînd la o parte toate teoriile expuse pînã acum, pornind de la psihiatrie, neurologie si ajungînd pînã la mituri sau comunã viata de zi cu zi, toti stim cã în timpul somnului organizãm experiente ce nu sînt pe deplin rationale. Un vis ne transmite un mesaj, mesaj pe care-l putem interpreta în diverse feluri. Dacã ne lãsãm purtati de valurile sale misterioase, ne apropiem de ceva ce este adînc îngropat în noi si care nu poate fi descris utilizînd structuri logice. Visele cresc din sentimente si emotii si, ca acestea, nu se pot traduce, ci doar se pot experimenta si, cu timpul sau niciodatã, cunoaste. Visele, la fel ca poezia, sînt mesaje încifrate ce ascund în adîncuri experiente, senzatii, emotii trãite a cãror cunoastere ne poate da un indiciu despre noi însine.
Procesul de creatie a unei poezii nu este frînat de nici un fel de canoane. Aceasta apare la fel de spontan ca visul, în aparentã de niciunde, dar avînd o directie bine determinatã. Asta nu înseamnã ca poetul nu are nici cea mai micã idee despre cum trebuie sã se structureze un poem sau despre tema generalã a acestuia, dar în timp ce dã forma viitorului poem, apar multe lucruri care nu se prevãzuserã înainte: cuvintele alese, ritmul impus, senzatia pe care o inspirã versurile. Toate acestea nu fac parte dintr-o agendã, nu sînt programate. Sînt impulsuri trezite si puse în miscare de cãtre emotii puternice, atît pozitive cît si negative. Visul, la rîndul sãu, este un rãspuns întîrziat la semnele de întrebare ce apar în timpul zilei.
Ca si în vis, în poezie nu ne putem controla sentimentele. Un poet munceste cu emotiile sale, atît pozitive cît si negative, modeleazã atît forta cît si prejudecata. Trebuie sã accepte aceastã antitezã, chiar dacã rational nu este de acord cu aceste sentimente negative. În cadrul poeziei totul se acceptã. Cu ajutorul acesteia recunoastem si expunem ura si iubirea, si modul în care urîm si iubim. Poezia nu este un discurs profilactic, ci o metodã de a scrie si de a vorbi, o metodã de a utiliza limbajul ce curprinde toatã experienta unui poet sau, mai bine zis, ce îl cuprinde pe poet însusi în totalitate. Poezia nu se scrie doar cu mintea, ci cu tot corpul, de aceea ritmul versurilor este ritmul în care respirã poetul, ritmul în care viseazã.
Poezia si visul au în comun necunoscutul, misterul. Nu se poate scrie poezie pornind de la ceva ce se cunoaste, iar visul, desi se naste în urma unei experiente trãite, ne duce la ceva ce nu se cunoaste încã, la ceva ce urmeazã sã fie descoperit. Asadar, a scrie poezie înseamnã a se lupta cu lucruri necunoscute, a se misca într-un tarîm ca acela al viselor. Chiar si atunci cînd obiectul poeziei e realitatea, modul în care se joacã cu cuvintele impune o nouã imagine a cunoscutului, o nouã realitate, scotînd la ivealã noi întelesuri. Ceea ce înseamnã cã întelesul nu precede niciodatã poemul: e ceva ce se dezvoltã în timpul creatiei acestuia si la care se ajunge prin el. Prin urmare, de la început poezia e întotdeauna o poezie a necunoscutului.
Poezia apare în urma unui impuls intern despre care nu se stie de unde vine si încotro se îndreaptã. Nu e o miscare oarbã, dar odatã învins acest prim impuls intens, permite poetului sã exprime lucruri pe care nu le cunostea. E un cumul de forte în care s-au reunit diverse experiente în aparentã fãrã nici o legãturã. O imagine care te-a impresionat si pe care o recuperezi, dupã cîteva zile sau chiar dupã cîtiva ani, încrustatã în alta mult mai intimã si mai obscurã. Aceastã dinamicã, echivalentã cu modul în care functioneazã visul, permite ca poemul sã se scrie.
Poezia dã formã si reuseste sã punã fatã în fatã impulsuri întunecate si sentimente clare, obligîndu-le sã reactioneze si sã capete sens împreunã. Ritmul unui poem este dat de aceste impulsuri, negative sau pozitive, dar pentru a-l crea este necesarã dibãcia de a le mînui atît pe cele pozitive cît si pe cele negative. Un poet trebuie sã se lase purtat de cãtre ele si în acelasi timp sã aibã puterea de a le îndrepta în orice directie doreste. E o miscare de la cunoscut la necunoscut si de la vis la realitate.
