RECENZII

Niculina OPREA

 

 

Si melcii au azilul lor

 

 

Autoare a mai multor volume de versuri, Elena Vulcanescu face figura aparte în peisajul literar românesc al ultimilor ani. Azil pentru melci este o antologie de autor editata în 2004 de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti si Editura Timpul din Iasi. Cartea cuprinde o selectie din volumele Dor de zei , Editura Constantin Matasa, Piatra Neamt, 2000 ; Cain (rondeluri), Editura Timpul, Iasi, 2000; Poemul din calcîi (sonete), Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2001; Catrenul si Umbra , Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2002; Gabion , Editura Junimea, Iasi, 2004, la care autoarea a adaugat si inedite scrise în perioada 1985-2004.

Cum de obicei Horia Gîrbea ia ,,caimacul ” prefatînd cartile al caror editor este si de data aceasta, în prefata cartii el a spus destul de mult despre autoare si cartile sale.

Spuneam ca Elena Vulcanescu face figura aparte în peisajul literar actual deoarece poeta apartine familiei tot mai restrînse a autorilor care înca mai cred în poezia cu forma fixa. Cu o gratie feminina de invidiat, poeta continua sa demonstreze ca poezia cu forma fixa, chiar daca nu mai este ,,la moda” prin rigorile pe care le impune, are farmecul ei si ramîne o piatra de încercare pentru poetii zilelor noastre. Folosindu-se de filozofia vîrstei, poeta cultiva discretia si pot spune ca volumul Azil pentru melci e un ,,act de terapie sufleteasca”. Este remarcabila capacitatea Elenei Vulcanescu de a construi imagini (în cele mai multe cazuri chiar le reconstruieste) si de a-l capta pe cititor: ,,Dupa orgii, sufletul are nevoie de cuminecatura / de vinul împartasaniei. / Fiinta pura îsi cere timpul înapoi, / renunta la umbra din spatele aparentelor. / (…)// Fovii deplîng, cioplitorii trec Pont des Arts, / misionari profetind visul pietrei. / Cine aude ce tristeti jelesc Senei / femeile goale? / La celalalt capat nasc geometrii, / triunghiuri de pasari, pe trunchiuri de cub / motaie capete elipsoidale, / din floare de mar, poetii vestesc / saruturi în blocuri eterne de piatra” ( Pont des Art s).

Poeta trece cu mare usurinta de la versul alb la poezia cu forma fixa, iar atunci cînd inteligenta se conjuga cu frumusetea fizica, elemente de care autoarea e constienta, intra în scena jocul erotic. De-acum spatiul se purifica terifiant: ,,La sa-ti povestile în iarba / si vino goala în poem; / pastreaza singura podoaba / pe sîn un greiere boem. // Facutul lumile sa-l soarba / din valul vechiului blestem, / dezbraca-te de el în iarba / si vino goala în poem. // O trestie cu coaja alba / si profetie de totem / sa suni din goliciunea oarba / în gînduri mute de Golem; / lasa-ti povestile în iarba / si cînta goala în poem” ( Rondel liric ) .

Ca oricare femeie – creator care stie unde se situeaza, poeta nu ezita de-a ne aminti ca ,,Din crestet pîna-n unghii sînt doar eu” ( Rondelul ochilor ), sau: ,,Iubite, hai în vremea vetustelor scripturi / s-ascundem clipa toamnei de gînduri viscerale, / adoarma cîinii carnii împleticiti de cale / în stea sa ne cuprindem doua soptite guri. // Sa-mi afli cum salcîmii se daruiesc din floare / surîs de spini mireasa din pragul nelumit / de ce desfasa fluturi din umarul boltit / si cine îi ucide dac-au deprins sa zboare. // Si sa-mi mai spui spre seara cînd umbra mi-o acoperi / cu îngeri si popas, de unde bat salcîmii, / noi cum mai stam în inimi si cît ne-a mai ramas. / Iar cînd din cumpeni singur, o pluta de pripas, / diluviu si risipa ai vrea sa le mai aperi…/ – Iubirile se-neaca…/ – sau mor cersind stapînii…” ( Sa-mi afli …)

Trecerea autoarei de la sensibilitatea feminina din volumele anterioare la fermitatea din volumul Gabion si scrierile ulterioare demonstreaza disponibilitatea Elenei Vulcanescu de adaptare la noile tipuri poetice: ,,îi spun strainei din mine, / ratacitoare, neasimilata / iubindu-si iubirea în voal de fata batrîna / cu sexul îngîndurat…/ O recunosc dupa stranutul dintre alveole, / obloane de stridii peste lumina comorii! / Uneori, / se leaga de stîlpi ca poetii / sa moara-n picioare, / capul taiat topeste sabia, / cu mînerul în gît / o recunosc dupa stranutul / gîdilat de niste demoni firavi. / Noroc! le spun / strainei si lor, / demonilor nesiguri de-mparatitul rost. // Pîna sa-mi aflu stima din neguri si stranut / nimic din coarda lumii / nu mi-a apartinut…” ( Noroc !).

Este evidenta nevoia de repliere în fata agresivitatii cotidiene: ,,pe Dealul Bisericanilor / stejarii fatau mierle si cuci în mitre de urzici / Bistrita-n vale zornaia o zgarda de zarzari, / conteaza ce pierzi / cîstigul de-a fi poet dupa ce nu le mai ai, / o alifie mentolata / intra în piele / expectoreaza dromaderi / n-ai vrea pe nimeni în cocoasa lui, / cîntecul musca limba, / asculta unde cerul / incita pasararii. / Primavara nu mai are timp / scaparea e in oasele verzi ale poetului” ( Avea semnele primaverii ).

Cum poetul nu poate face abstractie de ceea ce-l înconjoara si cum îi sta bine, în Azil pentru melci gasim poeme care bat înspre politic. Dar ca politicul înca nu e interesat de literatura este alta chestiune: ,,lingaii stiu foarte bine ce fac, / sabia ar putea despica din frunza / latenta dezastrului, pentru magarii de rasa fiecare / picur de sperma necheaza tu nu poti întelege / psihologia vaduvei nici a barbatului refuzat” ( Vîntul verifica flexibilitati de salon ).

Prin mijloace nu foarte complicate, poeta Elena Vulcanescu reuseste sa-si impuna originalitatea demersului sau liric.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Elena VULCANESCU, Azil pentru melci , Asociatia Scriitorilor din Bucuresti si Editura Timpul, Iasi, 2004.

 


Home