Gabriela PACHIA

 

Mîinile mele mă pierd

Degete de tesătoare deapănă fire
De gînd spre orizontul ondulat...
Din semicercul îmbrătisării mele
Roiesc culorile si formele-n dublete…
Eu le desenez drum în spirală, spre delte,
Brodez lujeri peste perdeaua timpului,
Culeg răzoarele de sidef îmbobocit,
Rodesc rodiile să strepezesc tristetea,
Întremez drumul îndurerat
De-ndată ce se surpă malurile gravitatiei,
Ard rumegusul revoltelor ranchiunoase,
Îmblînzesc stratosfera cu nectar de mierle...

Tot pe-aici îmi iau zborul spre casă...
Respir cărtile, le cuibăresc pe raftul cenusiu,
Frîng fierea triunghiului isoscel,
Cu mătăsuri si inele tămăduiesc
Cicatricile planturoase ale curcubeului,
Cuminti. degetele mele tin ritmul timpului
Cu săgeti de fluturi rosii,
La vreme de flux si reflux
Ti-arăt tinutul de aur, fluturînd sperante,
Îti murmur sistolele si diastolele,
Forjînd secundele iubirii în statui.
Din tine-n pasăre-am trecut. Cît de înaltă sînt...!

 

Pictîndu-l pe Isus

Gîndul se logodi cu tainele siderale
pe-o piatră de rîu solitară...
Coroana de spini, infernală,
greu încercată de valuri teatrale,
inimii îi stinseră culoarea
spre rosu putred…
Undele au rupt strînsoarea,
spin cu spin,
ducînd răul chin la vale…

Gîndul se logodi cu larma străzii,
colorînd tricoul fosforescent al noptii în gri…
Cuiele coclite
în punctele cardinale ale existentei
au rănit porii zilei
spre verde rînced...
Aerul spălă tricornul întunericului,
foton cu foton,
umbrele amărui îmbrîncind jgheaburile cerului...

Gîndul se logodi cu peretele chiliei,
pe-o icoană de lemn dulce…
Trupul păsi peste ape-ncretite,
lumina sparse tîmplele norilor
cu flori de leandru...
Albul se făcu stindard,
om cu om,
pictîndu-l pe Isus
în templul fiintei…