Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Pe-o fată a cristalului-destin…

 

Constat – si-n aceste dimineti de gustar senin,

ce se ivesc după noptile cu lună plină –

c-aproape toată lumea din preajma mea

are incizat pe-o fată a cristalului-destin

un comportament deviat, cam ca de cobră regală

cu evantaiul cap-gîtului gata de-atac,

ori, mai autohton spus (de parc-as fi din Băile Herculane,

din calcaroasa fată a domului-creastă,

a casei-munte – oronim tîlmăcit de slavizantii popi

căpiati, în Domogled –, că mai toate

cuvîntătoarele din juru-mi, atunci cînd le asediezi

cu argumente, cu adevărul iesit

la suprafată după legea stelutelor

de untdelemn de la supa de aripi),

reactionează aidoma viperelor călcate pe coadă…

 

Însă-n astfel de zile si de nopti, mai ales,

iubito,

nu-ti zic absolut nimic despre semnul ortografic

al frazelor mele ca viperele, ori cum cobrele,

de pe lespezile-ncinse de soarele tău august,

însă te rog – de-afli vreun răspuns, în vreun ungher

stingher – să mi-l încredintezi fiului, în viitorul

nutrind doar o lebădă la fiecare

douăzeci si patru ianuarie…

 

Firele de wolfram între neuronii destinului…

 

Metafora mea clasică a iesit la pensie

încă din luna mierlei si a cireselor,

metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,

de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt

pe albul tărm al Mării Negre,

pe mozaicul bimilenar al valahului împărat-soare,

între cele cinci elemente, încît astăzi e o fecioară superbă,

cu un bronz de douăzeci si patru de carate –

si-încă, pe deasupra, ceva –, un bronz pe care nu vor sta niciodată

ciorile – ca pe statuia lui Lenin, în capitala de sud a Daciei,

în acea zi de-april’ 1989 – ce se doreau televizate si date

pe-un canal international, un bronz aburos,

pe-a cărui răcoroasă epidermă iute pot clocoti

arterele-i purpurii si vinetiu-săratele-i vene,

pînă la transformarea în cibernetic ecran

fluorescent, cu încetosare dinspre brumă,

ca să scriu eu, acum, cu degetul, pe el,

acest text nemuritor si celest-sticlos, ce-ntinde

firele de wolfram între neuronii destinului

distinsei mele receptoare,

distinsului meu cititor de răpciune…

 

Astă-vară, destinul…

 

Astă-vară, destinul a despărtit mierla de cîntec –

că-n răpciune,

destinul desparte chiar si culorile curcubeului,

aruncîndu-le la-ntîmplare pe dealuri

si pe toate reliefurile spiritului;

pentru că si destinul de iarnă

desparte ursul polar de sotia pinguinului;

pentru că si destinul de primăvară

se primeneste-n cele cinci elemente ale privelistii…

 

C-asa le e destinul din vremuiri adînci…

 

Rece de brumărel pentru-o frumoasă toamnă,

mirese galbene dansează-n pădurea cu lac

asemenea celor dintre lianele arcuite

peste peronul gării din Băile Herculane –

c-asa le e destinul din vremuiri adînci …

 

Si pe apa cerului, Dierna – azi Cerna –, mai dansează

fără întoarcere, niste chipuri de-ale mele,

din bătrînul Cogaion,

de parc-ar fi zâne-n cipici de velură…